Când: 25 Iunie 2016
Unde: munţii Ciucaş
Cine: Maria, Marius, Matei şi eu
Împreună cu Marius am pus la cale o ieşire de o zi în munţii Ciucaş, aşa că prima tură cu cortul trebuie să mai aştepte puţin. Aşa că ne-am gândit să facem un traseu uşor, într-o zonă a Ciucaşului unde nu mai fusesem până acum.
Ajungem noi pe la 9:30 în poiana Văii Stânei după ce parcurgem un drum forestier care doar el singur ar fi meritat o poveste, facem o poză de grup care a ieşit neclară şi ne pregătim de drum.
Traseu: Poiana Valea Stânei – Cheile Văii Stânei – Curmătura Stânei (bandă albastră) – şaua Gropşoarele (triunghi roşu) – şaua La Răscruce (cruce roşie) – Cheile Pârâului Alb (triunghi galben) – Poiana Valea Stânei (triunghi albastru)
Prima bucată de drum e lejeră, se merge mult pe un drum forestier. Marius zici că-i arbitru de fotbal şi fluieră vesel tot drumul ca să-l avertizeze pe moş Martin să nu ne ţină calea. Traversăm de câteva ori apa şi în sfârşit ajungem la umbră, la intrarea în Cheile Văii Stânei.
Cheile sunt absolut spectaculoase … şi lungi. Pereţii de stâncă nu sunt înalţi dar unele pasaje sunt atât de înguste că cineva cu un rucsac mare ar putea avea probleme încercând să treacă prin ele. Ne-am udat puţin la picioare şi ne-am murdărit niţel, am escaladat câţiva buşteni şi am ajuns la capătul cheilor unde am făcut pauza de masă.
Continuăm, traseul nu e chiar floare la ureche, urcăm prin pădure deoarece nu mai putem continua prin albia râului şi începem să vedem soarele: ieşim în golul alpin!
Soare, mult soare şi privelişti de basm ne oferă poteca spre Curmătura Stânei. Mai o pauză, mai un fluierat, mai un cântecel şi încet-încet ajungem în şa. Ne bucurăm toţi când apare un mare nor alb.
Stăm vreo zece minute tolăniţi în iarbă, Marius prinde semnal şi dă un telefon, eu aprind o ţigară, copiii se joacă pe marginea lacului. Vorbim cu un nene care urca alene într-o căruţă trasă de un singur cal şi parcă ne pare rău că nu l-am întâlnit mai devreme, poate ne-ar fi luat şi pe noi în căruţă.
Ne ridicăm cu greu şi continuăm să mergem pe marcaj până într-un punct în care îl pierdem cu desăvârşire. Nu contează, noi îi dăm înainte la deal matematic pe Valea Stânii, pe un fel de panta prostului care a scos untul din noi. Din când în când mai aruncăm câte o privire spre Siriu, mi-ar face mare plăcere dacă anul ăsta am mai ajunge la Lacul Vulturilor.
Cu multe pauze şi poticneli a fost presărat drumul până în creastă, pe mine unul m-a extenuat. Am băut apă din frunzele unei plăntuţe care creştea pe sol şi am fost bucuros când norul, care nu mai era alb ci cenuşiu, a acoperit soarele. Am ieşit undeva la jumătatea distanţei dintre şeile Gropşoarele şi La Răscruce, cel puţin aşa zicea GPS-ul telefonului meu.
Am făcut o pauză lungă în creastă şi ne-am terminat mâncarea. Urcuşul spre şaua La Răscruce e uşor şi ne era cunoscut din tura anterioară. Am ajuns primul acolo, m-am uitat la ceas şi am luat-o din loc, în direcţia arătată de indicatorul din şa, pe o potecă inexistentă. Trăiască GPS-ul!
N-o să spun mare lucru despre traseul marcat cu triunghi galben care coboară spre Drumul Vânătorilor, doar atât spun: e cel mai sălbatic traseu marcat pe care am mers vreodată!
Poiana Pârâului Alb e foarte frumoasă, iar cheile sunt mult mai puţin spectaculoase decât cele ale Văii Stânei. De fapt, dacă nu mă uitam pe telefon, nici nu ştiam că intrasem în ele. 🙂
Traversăm poiana Văii Stânei în ritm de manele, mare petrecere mare la Casa Vânătorului! Trecem pe lângă păstrăvărie şi după nouă ore lungi ajungem la maşină, facem o nouă poză de grup, reuşită de data asta, bem câte o berică (şoferul doar o jumătate) şi o luăm din loc spre casă.
În încheiere o să spun că ăsta a fost unul din cele mai frumoase trasee pe care le-am făcut până acum. Eroina zilei a fost Maria, care a fost foarte curajoasă pe toată durata turei. Şi dacă vreodată om mai veni pe-aici, să ne-amintim să facem tura în sens invers, pare a fi mai uşor de urcat decât de coborât pe valea Pârâului Alb.