Pe munte

Cum am făcut setea pe Măgura Codlei

Când: 7 Iunie 2015
Unde: vârful Măgura Codlei din munţii Perşani
Cine: toată familia

 

Traseu: Codlea – vârful Măgura Codlei (triunghi roşu şi triunghi albastru, apoi doar triunghi roşu) – Cetatea Neagră (punct roşu) – Codlea (triunghi albastru, apoi triunghi roşu şi triunghi albastru)

 

 

Duminică, 7 Iunie, ne-am propus să urcăm pe vârful Măgura Codlei, cel mai înalt vârf al munţilor Perşani. Zis şi făcut, ne trezim cu noaptea-n cap, aruncăm bagajele-n portbagaj şi pornim spre Codlea, unde ajungem în jurul orei nouă şi jumătate. După o scurtă rătăcire prin oraş (am uitat pe care stradă trebuie să apucăm) intrăm în sfârşit pe traseul marcat patriotic cu trei triunghiuri, roşu, galben şi albastru.

 





 

Soare şi căldură mare promitea să fie azi, noroc că traseul ales este în mare parte prin pădure. Din acest motiv nici nu am luat foarte multă apă la noi, eu fiind convins că trei litri de apă sunt suficienţi. Mare greşeală, mai ales că pe traseu nu există izvoare sau alte surse de apă.

 



 

Filip are chef de mers azi, aşa că aproximativ o oră m-a scutit de efortul de a-l mai căra în spate. Ne-am mai intersectat pe traseu cu o familie din Codlea cu care am schimbat câteva vorbe. Ca şi noi, şi ei urcau împreună cu copiii. Nici nu bănuiam cât aveam să ne bucurăm – peste câteva ore – de revederea cu ei.

 


























 

Pe vârf am ajuns după trei ore şi jumătate de urcat şi am zăbovit ceva mai mult de o jumătate de oră, timp în care am mâncat şi am făcut câteva poze. Ca şi traseu de întoarcere am ales să ţinem poteca de creastă, marcată cu punct roşu, până la intersecţia cu triunghiul albastru, acolo unde ar fi trebuit să găsim Cetatea Neagră. Dacă urcuşul ne-a luat ceva mai mult de trei ore am fost convins că la coborâre nu putem face mai mult decât la urcare.

 













 

Din nou, calcul greşit. 🙁 Când am plecat de pe vârf mai aveam aproximativ un litru de apă la noi, dar nu aveam nicio idee că poteca care merge pe creastă este atât de dificilă. Nefiind parcursă foarte des de turişti, poteca noastră oferă o coborâre abruptă printre pietre, câteva stânci de descăţărat, multe crengi la nivelul feţei, copaci căzuţi, plus un marcaj destul de greu vizibil pe alocuri. Ei bine, după acest marcaj ne-am învârtit preţ de o jumătate de oră după ce la un moment dat l-am pierdut. Tot aici, odată cu răbdarea ni s-a terminat şi apa. 🙁

 










 

Găsim noi în sfârşit marcajul şi continuăm pe creastă până la intersecţia cu poteca marcată cu triunghi albastru, care coboară spre Codlea. Aici, nici urmă de cetate! Mă învârt la stânga, mă învârt la dreapta, nu văd nicio urmă de zid sau ceva care să semene cât de cât a zid, renunţ la a o mai căuta şi pornim mai departe, pe o potecă care coboară de data asta mult mai lin. Presupun că de cetate am trecut în mare viteză fără să o remarcăm, mânaţi de la spate de o sete chinuitoare!

 


 

Traversăm poiana lui Sulică şi remarcăm o căsuţă al cărei acoperiş se întrezăreşte printre copaci. Aveam să aflăm mai târziu că puteam coborî până la ea ca să luăm apă, acolo existând o fântână. 🙂 Nu-i bai, îi dăm mai departe prin poiană şi, la capătul ei, întâlnim o căruţă în care se aflau doi oameni, un bărbat şi o femeie. Super, fugim spre ei şi îi întrebăm despre poteca noastră marcată cu triunghi albastru, ei la rândul lor ne întreabă unde vrem să ajungem. În Codlea, zicem noi, el se loveşte cu palma peste frunte şi scoate un “Oliiiooooooooo, aşa departe? Păi trebuie să vă-ntoarceţi!!!” de ne-a lăsat mască. Nu am mai insistat să obţinem informaţii despre traseu, am găsit poteca la capătul poienii.

 




 

Pornim mai departe şi după încă maxim un sfert de oră îl dau pe Filip jos din rucsăcel, deoarece poteca coboară foarte blând. La intersecţia potecii noastre cu cea pe care urcasem pe vârf, surpriză: ne reîntâlnim cu familia din Codlea. Mai mult, au apă!!! Ne-au dat un litru de apă pentru care le suntem extrem de recunoscători, ne-au readus zâmbetele pe faţă. Am coborât împreună o bucată de drum, şi, întrucât noi ne cam grăbeam spre Bucureşti, am luat-o înainte, după ce le-am mulţumit de o mie de ori pentru gestul lor minunat.

 













 

Matei l-a luat de mânuţă pe Filip, eu şi mami am rămas puţin în urmă şi am cules câteva flori de soc – din care va ieşi o socată delicioasă, mai o pauză, mai o prăjiturică, în fine, ajungem la maşină pe la 17:30, nu înainte de a intra într-un magazin de unde am cumpărat apă şi îngheţată. 🙂

 












 

Mâncat îngheţata, băut multă apă, schimbat de haine şi bocanci. Puţin după ora şase am luat-o spre casă pe DN1, unde ne-am bucurat de un drum liber, probabil că lumea a ales să meargă la mare în weekend-ul ăsta. Am ajuns acasă puţin după ora 21, bucurie mare pentru copii, care abia aşteptau să pună mână pe tabletele lor.

 











 

Dacă am învăţat câte ceva din această experienţă? Bineînţeles, rămâne doar să vedem dacă putem şi aplica: primo, ar fi ideal să aleg trasee mai scurte şi mai uşoare când mergem cu Filip şi secondo, zău că nu vreau să mai sufăr de sete pe viitor, deci trebuie să luăm mai multă apă la noi, doar eu am băut cel puţin două treimi din toată apa noastră. În sfârşit, totul e bine când se termină cu bine, traseul a fost foarte frumos, a meritat efortul depus şi, cel mai important, am reuşit să vedem încă un colţişor din minunata noastră Românie.

 

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *