Pe munte

Dacă e octombrie, e Baiului

Când: 27 Octombrie 2012
Unde: munţii Baiului
Cine: Radu, Andrei, Dan, Andreea, Laura, eu, mami şi tati

 

Am plecat la 6:30 din Bucureşti cu două maşini, într-una eram eu, mami şi tati, în cealaltă Radu, Andrei şi Dan Munteanu. În Sinaia am ajuns cu trei maşini 🙂 , deoarece au mai venit şi două foste colege de serviciu ale lui Dan, Andreea şi Laura. Am lăsat una din maşini în parcarea gării din Sinaia şi am mers cu celelalte două până în parcarea telegondolei din Azuga, unde am ajuns chiar când începea programul de funcţionare al acesteia, la 9 fix.

 

Traseu: Azuga – culmea Sorica (cu telegondola) – culmea Urechea – vârful Băiuţul Mic – vârful Baiul Mare – vârful lui Drăgan – stâna de sub vârful lui Drăgan – Valea Rea – Sinaia (nemarcat)

 

 

Am cumpărat bilete (destul de scump, 20 RON pentru adulţi şi 15 RON pentru copii) şi ne-am urcat toţi 8 într-o singură telegondolă! Aici, Andrei striga “Ciocnire!” ca să-l sperie pe Radu. 🙂

 


 

Când am coborât din telegondolă ne-a luat în primire un vânt turbat. Din fericire, aveam toţi căciuli şi mănuşi, ba ne-am pus chiar şi glugile pe cap! Am ajuns la poalele vârfului Urechea, pe care doar tati a dorit să urce. Noi nu am mers, deoarece bătea vântul extrem de tare!

 






 

Ne-am reîntâlnit cu tati după ce el a coborât de pe vârf şi am continuat traseul. După ce am trecut de vârful Cazacu, am luat o pauză mai mare pentru că ne era foame. Noi am avut – pregătite de acasă – sendvişuri cu şuncă şi caşcaval. Am mai mâncat câte un măr şi o ciocolată, după care ne-am văzut de drum.

 







 

Am ajuns în dreptul culmii Zamora, unde am văzut pentru prima dată releul de televiziune de pe Coştila, care până atunci se ascunsese foarte bine în nori! Până în şaua Baiului, tati a tot căutat un partener cu care să urce pe vârful Baiul Mare. În ultima clipă s-a hotărât şi Dan, aşa că au pornit amândoi spre vârf, urmând să ne revedem după ce coborau ei.

 






 

Dan şi tati au urcat până pe vârf fără probleme, pentru că nu i-a bătut vântul deloc! În schimb, după ce au ajuns sus, vântul mai avea puţin şi-i punea la pământ! Au coborât repede de pe vârf şi ne-am reîntâlnit, după care am mai făcut o pauză, pentru ca ei sa se odihnească. În timp ce ei urcau spre vârf, mami ne-a trimis pe mine şi pe Andrei în faţă, spunându-ne că dacă tot am mai fost pe aici şi cunoaştem drumul, să conducem noi trupa. 🙂

 





 

În timpul pauzei ne-am jucat şi am ronţăit câteva dulciuri. Am văzut şi doi biciclişti, care atunci când au trecut pe lângă noi au strigat: “Pe youtube!”. 🙂 După vreo douăzeci de minute ne-am ridicat şi am pornit spre vârful lui Drăgan.

 










 

Până pe vârf am mers pe creasta, aşa că ne-am cam obişnuit cu vântul, care parcă nu mai bătea atât de tare. Am fost foarte bucuroşi când am ajuns sus, deoarece ştiam că e ultimul urcuş al zilei.

 









 

Cu puţin înainte să ajungem la stână eu şi Andrei vorbeam despre lego Heroica şi ne prefăceam că omorâm troli. La stână, pe un fel de măsuţă, am pus un “cui” de lemn pe post de rege al trolilor. Am dat în el, iar la sfârşit am ridicat o “piatră de moară” pe masă şi am rupt din greşeală o bucată din ea. 🙂

 







 

De la stână am început să coborâm abrupt prin pădure şi parcă a fost mai greu decât anul trecut. În primul rând pentru că de data asta am coborât singur, în al doilea rând pentru că pe jos era un covor gros de frunze în care piciorul se afunda până la gleznă şi care era foarte alunecos! În final, toţi am coborât pe fund! 🙂 A, înainte să începem coborârea am găsit şi câteva oase de oaie!

 






 

După ce s-a terminat coborâşul cel urât prin pădure (care mie mi-a plăcut 😀 ) am făcut un scurt popas în care am evaluat pagubele. 🙂 Toţi aveam pantalonii murdari în fund, iar tati avea o zgârietură mare pe frunte, din cauza unei crengi care s-a pus în faţa lui pe când cobora în stilul “sanie”. 🙂 Am intrat pe forestierul din Valea Rea la hectometrul 39, mult mai bine decât anul trecut, când am început de la 60!

 






 

Am ajuns în gara Sinaia, unde a trebuit să traversăm peste şinele de tren.

 





 

În timp ce şoferii s-au dus să recupereze maşinile, noi am mers la expoziţia de mini-trenuleţe. La intrare erau un poliţist manechin şi un puzzle imens. Erau trei locuri din care puteam să ne uităm la trenuleţe şi un loc de joacă. Radu s-a jucat cu o spirală, iar eu şi Andrei am pus omuleţi şi am făcut o catapultă. Piou! Piou! Piou! După ce ne-am recuperat maşinile am mers să mâncăm o pizza.

 















 

Aşa am scris povestea:

 

 

Când coboram abrupt prin pădure şi am căzut nu m-a durut, pentru că pe jos era un covor gros de frunze. N-a fost uşoară coborârea, dar nici nu a fost la fel de greu ca în Retezat sau în Padiş. În plus, a fost amuzant, mai ales când am alunecat la vale şi m-am simţit ca pe sanie. Mami a vrut să ia câteva frunze de arţar dar a renunţat, eu în schimb am luat câteva pietre. Pe scurt, a fost frumos. Cel mai mult mi-a plăcut când am încercat să urcăm pe primul vârf, pentru că acolo vântul aproape ne dobora!

 

2 Comments

  1. matei :))), tre sa apara cumva comentariile la finalul postului
    altfel tre sa ma duc la inceput de articol sa apas pe “Niciun comentariu” cam ciudat 🙂

    “tati avea o zgârietură mare pe frunte” – hmmm, Matei , exagerezi, nu incerca sa faci Bear Grylls din tati, ca nu e (inca :)))… m-am intalnit azi cu el in tramvai si era o biata zgarietura de 3 cm si foarte subtire 🙂

    sa vezi ce bataie imi iau pt ce am zis! cred ca o sa ma dea jos din tramvai 🙂 la prima!

    misto ultima poza 🙂 de ce n-ai scris direct pe blog? 🙂

    1. Comentariile apar pe site după ce le aprobă tati. 🙂

      N-am scris direct pe blog pentru că scriu mai repede de mână decât tastez. Şi zgârietura aia era destul de mare şi urâtă când am văzut-o noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *