Pe munte

De la Babele la Şapte Scări

Când: 4 Iulie 2015
Unde: munţii Bucegi şi Piatra Mare
Cine: Gabi, Cornel, Filip, Matei, mami şi eu

 

După tura din Măgura Codlei m-am gândit că n-ar fi rău să renunţ la rucsacul-scăunel al lui Filip, aşa că am început să caut trasee mai uşurele ca dificultate şi mai scurte ca durată. Şi pentru început am ales un traseu uşurel prin munţii Bucegi: Piatra Arsă – Babele – Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman şi înapoi la maşină. Şi deoarece traseul e lejer i-am invitat pe naşii copiilor, Gabi şi Cornel, să ne însoţească.

 

Având planul bine fixat în minte, am pornit de dimineaţă să petrecem o zi pe platoul Bucegilor. Ca de obicei însă, socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Aşa că am ajuns şi în canionul Şapte Scări. 🙂

 

Mi-a plăcut foarte mult drumul care pleacă din Sinaia, trece prin şaua Dichiu şi ajunge până la Piatra Arsă. Seamănă foarte mult cu Transalpina, dar e mai scurt. Am parcat, ne-am dat jos din maşină şi instantaneu am început să tremurăm: bătea un vânt nebun şi era frig rău! Am pus repede polarele şi gecile pe noi, am tras bocancii pe picioare şi am luat-o din loc spre Babele, pe principiul “dacă mergi te încălzeşti”. 🙂

 










 

Până la Babele nu s-a întâmplat nimic notabil: Matei a luat-o – ca de obicei – înainte, după care se plictisea aşteptându-ne, Filip a mers cuminţel de mânuţă fără să protesteze sau să ceară pauze, mami a fost fotograful turei, Gabi şi Cornel erau încântaţi de privelişte. Am reuşit să facem şi două poze de grup foarte faine. Aşa cum mă aşteptam, drumul a devenit un adevărat bulevard, ne-am intersectat pe traseu cu foarte multe grupuri care urcau spre Babele. Partea bună e că am văzut foarte mulţi copii!

 










 

Are şi vântul ăsta care ne-a bătut tot drumul avantajele lui: am fost singuri la Babele şi la Sfinx, toată lumea era în cabană! Aşa că am profitat şi am făcut o groază de poze “de palmares”.

 















 

Chiar înainte să ajungem la cabană, Matei ne-a anunţat că i s-a făcut foame. Întrucât şi nouă ne era frig, am fost de acord să intrăm în cabană şi să mâncăm ceva. Am luat – ca acum 6 ani – câte o ciorbă de văcuţă. Atunci ne-a plăcut atât de mult că am mai luat câte una. Acum ciorbiţa era un pic prea acră, aşa că am mai luat doar câte un ceai după.

 











 

Vântul continuă să bată ca nebunul, nouă încă ne e frig, crucea de pe Caraiman e bine ascunsă într-un nor mare şi negru, aşa că s-a luat decizia – spre marea mea dezamăgire – să ne întoarcem la maşină. Aşa că ne întoarcem, nu înainte ca Matei să-şi cumpere şi un porumb fiert “de Babele”. 🙂 Bineînţeles că pe la jumătatea drumului norii s-au spart şi am început să vedem crucea de pe Caraiman! Prea târziu însă, nimeni nu mai voia să ne întoarcem. 🙁

 

– Nu-i bai, zice mami, o lăsăm pe altădată.
– Mda, mormăi eu înciudat.

 















 

Am ajuns devreme la maşină şi m-am gândit că n-ar avea nici o noimă să ne întoarcem în Bucureşti, aşa că am propus grupului să mergem în canionul Şapte Scări. Fără dezbatere sau vot contra propunerea se acceptă, ne urcăm în maşină şi-i dăm bătaie spre Dâmbul Morii. În maşină Filip adoarme, noi ascultăm muzică şi facem glumiţe.

 


 

Reuşesc să găsesc un loc de parcare foarte aproape de barieră, parchez şi coborâm din maşină. Şoc! De unde toată ziua tremurasem de frig, aici e cald rău! Aşa că lăsăm polarele şi gecile în maşină şi o luăm din loc spre canion.

 




 

Mergem încet, în ritmul lui Filip. Bineînţeles că Matei o mai ia câteodată înainte, dar se opreşte şi ne aşteaptă şi pe noi. La un moment dat mă surprinde să văd un ATV care gonea fix prin apa râului Şipoaia! Da, aceeaşi apă pe care mai jos, oamenii ieşiţi la iarbă verde o foloseau la gătit, spălat de mâini sau de vase!

 







 

Acum trebuie să fac o paranteză, deoarece urmează o discuţie foarte interesantă dintre mine şi Filip, care pe drum m-a bombardat cu zeci de întrebări. Preambul: acum trei săptămâni, în munţii Tătaru, am pierdut busola şi încă nu am cumpărat una nouă, deoarece mi-am amintit că are şi Matei una prin camera lui. Aşa că vineri seara m-am apucat gospodăreşte de făcut mizerie în camera copiilor: am răsturnat toate cutiile cu jucării pe covor sperând ca în una din ele să găsesc o busolă. 🙂 Filip m-a întrebat ce fac, i-am răspuns că vreau să găsesc o busolă, a venit lângă mine şi m-a ajutat la căutare. Fără succes însă.

 

Undeva pe potecă:
“- Tati, ce înseamnă a ţine?”
“- Vezi cum te ţin eu de mânuţă? Înseamnă să nu dai drumul la ceva, ca să nu-l pierzi.”
“- Ca busola ta?”

 

Mda, cineva abia a împlinit 4 ani dar e ironic. Mă întreb cu cine-o semăna …

 






 

Ajungem la punctul de taxare, unde imediat după noi soseşte şi ATV-ul amfibiu. Ce credeţi că scria pe el? Aţi ghicit: SALVAMONT! Salvamont sau nu, tot nesimţit rămâne, ţinând cont că nu era nicio urgenţă şi se dusese să recupereze căştile şi hamurile folosite de turiştii care se distrau pe tiroliene.

 

 

O altă dovadă de nesimţire e preţul cerut pentru a traversa canionul: 10 lei pentru adulţi, 5 pentru copii! Mie unul îmi pare a fi jaf la drumul mare! Mi-aduc aminte cu nostalgie că acum câţiva ani puteam să ne bucurăm oricând de canion fără să mai plătim vreo altă taxă! Bineînţeles, ni s-a oferit şi un ham pentru Filip, în schimbul altor 5 lei! Am refuzat, aşa că a trebuit să semnăm o declaraţie pe proprie răspundere pentru el. Stau acum şi mă gândesc că nu era nevoie decât de o sudură pentru scara cea mare, care era ruptă într-un singur loc şi de câteva scândurele care să le înlocuiască pe cele lipsă … În schimb, Regia Pădurilor Săcele, “administratorul” canionului, a înlocuit toate scările şi podeţele existente! O cheltuială de altfel inutilă, care să justifice probabil suma de bani percepută pentru accesul în canion!

 

Cu un gust amar în gură intrăm în canion. Când am ajuns la scara cea mare am rugat-o pe mami să filmeze urcarea: a început Matei, urmam eu şi Filip. Din păcate, la începutul scării lui Filip i-a alunecat piciorul pe o treaptă (nimic periculos, îl ţineam bine şi s-a redresat imediat), mami s-a speriat, a oprit filmarea 🙁 şi a început să urce imediat după noi. Nu îmi dau seama cum credea ea că ne poate ajuta, pentru că era cu câteva trepte mai jos de noi, dar presupun că instinctul matern nu prea ascultă de glasul raţiunii. 🙂

 








 

Foarte haios a fost Cornel, “Doamne ajută!” a exclamat el după ce a terminat de urcat scara cea mare, expresie pe care a repetat-o câteva ore mai târziu, când am ajuns la maşină. 🙂

 

Am remarcat că lui Filip i-a plăcut la nebunie în canion, de multe ori nu reuşeam să mă ţin după el pe scări. 🙂 Da, gâză a reuşit să urce singur toate scările, care – pe numărate (Matei) – sunt zece, nu şapte. 🙂 Şi, absolut firesc, ne-a prins ploaia la întoarcere, că tot lăsasem gecile la maşină. 🙂

 









 

Şi am mai avut parte de un incident, de data asta la întoarcerea spre casă: era cât p-aci să intru cu maşina într-un şir de stâlpi care stăteau cuminţi pe mijlocul drumului! Nu mai ştiu în ce localitate eram, era aproape întuneric, faza scurtă funcţională doar pe partea stângă, aveam aproape 80 km/h, am schimbat banda, care era suspect de aproape de cele de pe contrasens 🙂 şi la maxim 10 metri în faţă a apărut şirul de stâlpi … Eram pe banda care făcea la stânga, la naiba … Nu am mai avut timp să frânez, dar am avut un reflex salvator, miraculos aproape, am tras puternic de volan spre dreapta, reuşind să evit obstacolul în ultima clipită! Clar că trebuie să cumpăr un bec, era cât p-aci s-o păţim urât … 🙁

 

Bonus – câteva filmuleţe.

 








 

Ce să zic, a fost o zi plină, cu de toate. 🙂 Gabi şi Cornel s-au bucurat de primele lor trasee pe munte, Filip a mers pentru prima oară pe picioarele lui şi i-a plăcut foarte mult, eu m-am bucurat că n-a mai fost nevoie de scăunel, mami şi Matei s-au bucurat ca de fiecare dată când ieşim pe undeva. Acum mă gândesc serios la parcurgerea Văii lui Stan împreună cu Filip, fără scăunel. Nu trebuie decât să cumpăr un ham.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *