Pe munte

Făgăraş – Valea lui Stan

Când: 7 Iulie 2012
Unde: Valea lui Stan din munţii Făgăraş
Cine: Dan, eu şi tati

 

Împreună cu prietenul nostru Dan am decis să mergem sâmbătă pe Valea lui Stan, un traseu nemarcat din munţii Făgăraşului, extrem de spectaculos. Văzusem noi pe internet câteva poze cu scările amenajate, care păreau a fi nişte obstacole majore. În plus, din câte văzusem noi, ultima porţiune a văii era complet inundată şi trebuia parcursă chiar prin apă. Din imagini ne-am dat seama că Valea lui Stan nu ar fi chiar un traseu pentru copii, 🙁 dar am plecat totuşi, hotărâţi să renunţăm la traseu dacă am fi găsit porţiuni foarte dificile.

 

Traseu: Valea lui Stan (nemarcat, deşi pe hartă marcajul e punct roşu)

 

 

Am plecat pe la 8 dimineaţa din Bucureşti şi pe la 11 ajungeam la troiţa care marchează începutul traseului. Chiar la intrarea pe vale ne-am lovit de o grămadă de fiare (scări, ţăruşi, trepte etc). Mai târziu aveam să ne dam seama şi la ce folosesc. Am mers maxim 20 de minute până am întâlnit prima cascadă (în miniatură) şi am decis, deoarece se apropia ora prânzului, să ne oprim şi să mâncăm. Eu şi tati am mâncat câte o conservă de fasole cu cârnăciori de la Scandia, Dan a preferat carnea de porc de la Antefrig. 🙂 Tot aici am făcut şi prima năzbâtie: încercând să fotografiez o broscuţă am căzut în apă. 🙂 Tati nu s-a supărat, dar m-a pus să mă descalţ singur şi să-mi pun la uscat bocancii şi ciorapii, pentru că nu aveam alţii de schimb. Noroc că apa era mică şi că ne oprisem într-un loc cu soare! Una peste alta, dintr-o pauză de masă care trebuia să dureze maxim o jumătate de oră, noi am ajuns la aproape două ore!

 








 

În timpul pauzei au trecut pe lângă noi câteva grupuri, toate cărând fiare. De la ei am aflat că echipa Salvamont Argeş reamenajează traseul, amenajarea actuală datând de prin anii ’60! Aşa că am luat şi noi câte o fierătanie şi ne-am continuat drumul. Împreună cu unul din grupurile care erau în faţa noastră era şi un husky, pe care l-am admirat pentru agilitatea de care dădea dovadă. După încă vreo jumătate de oră de mers am ajuns la tabăra salvamontiştilor, acolo era centrul de comandă care organiza operaţiunea de reamenajare a traseului. Tot acolo ne-am decis să scăpăm de Dan şi l-am spânzurat. 🙂 Am continuat să urcăm valea şi în scurt timp am ajuns la locul unde salvamontiştii instalau noile scări.

 







 

Scara cea mare a fost cireaşa de pe tort … În momentul în care am văzut-o am avut o strângere de inimă. 🙂 Şi era abia prima scară mai serioasă întâlnită pe traseu! Am aşteptat după un grup mare să urce scara, după care a venit rândul nostru. Până la scara cea mare mai aveam de traversat o scară orizontală şi … doi buşteni! Diferenţa de nivel dintre buşteni şi scara cea mare era de aproximativ un metru. Tati s-a suit primul pe scară şi m-a ridicat şi pe mine, dar nu a mai avut cum să se dea la o parte şi să mă lase pe mine în faţă. Mai mult, la primele trepte mi-a dat, fără să vrea, cu piciorul în şapcă, care era cât p-aci să cadă în apă! Noroc că am prins-o. 🙂 Aşa că am urcat toată scara cea mare singur! Încet, dar sigur. Mi-a fost puţin frică pe scară, recunosc, dar am scos-o eu la capăt. 🙂

 



 

După ce am trecut noi de hopul ăsta mare a trebuit să mai urcăm alte câteva scări. Am urcat pe scări verticale şi orizontale, am urcat pe scări de fier sau de lemn, dar niciuna nu a fost la fel de periculoasă ca scara cea mare. În micile lăculeţe formate pe traseu am văzut broscuţe şi mormoloci. Dan intrase şi el în traseu stăpânit de o idee fixă: să facă baie la munte! 🙂 Şi, la prima oportunitate ivită, n-a ratat ocazia. Deşi apa era rece Dan a rezistat în “bazin” mai mult de cinci minute!

 







 

În continuare, traseul a devenit puţin mai dificil, în sensul că a crescut numărul de scări pe care trebuia să le suim. Cel mai greu mi-a fost la o scară formată din două beţe ale cărei trepte erau din cordelină! Scara avea doar două trepte şi distanţa până sus era destul de mare, aşa că tati a trebuit să mă tragă până la el. 🙂 Am ajuns şi la o porţiune în care am fost nevoiţi să ne căţărăm un pic! Şi apoi am ajuns la un alt lăculeţ, spre bucuria lui Dan. 🙂 După aceea a venit şi momentul nasol, în care eu am alunecat la o traversare mai periculoasă! Distanţa până jos nu era mare, cam 4 – 5 metri, dar nu cred că e o plăcere să pici de pe stâncă. Am rămas agăţat în mâini de cablul cu care era amenajată traversarea şi am reuşit să ajung, fără ajutor, la loc sigur!

 










 

În sfârşit, ajungem şi în porţiunea finală a văii, acolo unde ar fi trebuit să mergem prin apă! Dar n-am avut noroc, datorită secetei care a făcut ravagii anul ăsta apa era foarte mică, astfel încât noi ne-am strecurat uşor printre micile băltoace pe care le-am întâlnit. Am continuat să mergem pe firul apei până am dat nas în nas cu un baraj. Şi ce ne-am chinuit să-l urcăm! Noroc că am văzut eu nişte sârme ieşind dintr-unul din zidurile barajului. 🙂 A urcat întâi Dan pe baraj ajutându-se de ele, apoi tati i-a aruncat lui Dan o cordelină şi au improvizat astfel o balustradă pentru mine. După aceea a urcat şi tati pe baraj în acelaşi mod ca şi Dan. Aici a fost şi un episod comic, până să-i vină lui tati ideea cu cordelina Dan plecase să caute un băţ mai lung, dar, în secunda în care a sărit de pe baraj, a intrat în noroi până la glezne! 🙂 După ce am ajuns sus ne-am dat seama că barajul se putea ocoli foarte uşor pe partea dreaptă … 🙂

 









 

Am continuat să mergem pe firul apei încă vreo sută de metri, apoi traseul face dreapta prin pădure şi începe să urce susţinut. După 20 – 25 de minute ajungeam în poiana Călugăriţa. Aici a început să plouă, motiv bun pentru încă o pauză. 🙂 Ne-am adăpostit sub un copac unde am aşteptat să treacă ploaia. Nu am avut prea mult de aşteptat, ploaia s-a oprit repede. Am început să coborâm spre lacul Vidraru, conştienţi că încă mai avem o bucată bună de mers. De la troiţă am luat-o pe drumul din dreapta, am traversat lacul Vidraru pe pod şi am început să coborâm spre baraj. Am avut noroc cu carul, pe drum ne-a prins din urmă o Dacie papuc şi ne-a luat şi pe noi în spate. Am scutit astfel încă vreo două ore de mers pe asfalt! Mulţumim mult domnilor din Dacie care, pe lângă că ne-au dus până la maşina noastră, nici n-au vrut să primească bani pentru asta!

 







 

Am plecat spre casă şi am făcut o escală în Curtea de Argeş, acolo Dan ne-a făcut cinste cu o pizza! Mulţumim! Mi-a plăcut foarte mult pe Valea lui Stan. Chiar dacă s-a dovedit periculos pe alocuri, traseul a meritat făcut. Şi suntem probabil ultimii turişti care au urcat pe scările amenajate cu mai bine de jumătate de secol în urmă. Sper ca reamenajarea traseului să nu-i scadă farmecul, doar să-l facă mai puţin periculos! Pentru că intenţionăm să revenim aici împreună cu mami şi cu Filip!

 

4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *