Pe munte

Hai-hui prin Siriu

Când: 06 – 07 Octombrie 2012
Unde: munţii Siriu
Cine: Mişu, Dan, văru’ Florin, eu şi tati

 

Ne-am întors în Siriu decişi să urcăm ambele vârfuri ale masivului. Găsind pe internet o hartă (mai recentă?) am hotărât să lăsăm maşinile la Gura Milei. Astfel am micşorat semnificativ distanţa până la Lacul Vulturilor şi speram să avem timp să urcăm pe vârfurile Mălâia şi Bocârnea în aceeaşi zi. În ziua a doua am fi vrut să vedem şi Cheile Mrejei. Bineînţeles că socoteala de-acasă şi cu cea din târg nu s-au potrivit …

 

Am plecat din Bucureşti pe la 06:30 şi pe la 11 eram în Nehoiu. Am mai făcut cam o oră până la Gura Milei pe un forestier foarte bun şi în jurul orei 12 intram pe traseul marcat cu triunghi roşu.

 

Ziua 1: Gura Milei – Valea Milea – Lacul Vulturilor (triunghi roşu)

 

 

Drumul forestier de pe Valea Milea urcă domol şi se termină cam cu o oră înainte de Lacul Vulturilor. După ce am trecut de exploatarea forestieră – păzită de un străjer vajnic – am găsit o mulţime de ciupercuţe chiar în mijlocul drumului, semn că pe aici nu au ajuns încă maşinile.

 












 

După ce s-a terminat forestierul am trecut apa şi am continuat pe potecă, printr-o pădure de fag. În pădure am găsit două observatoare de vânătoare şi am făcut o pauză mai lungă în care am mâncat. Marcajul – triunghi roşu – e bunicel, noi am “reuşit” să-l pierdem doar de două ori. Prima dată ne-am întors cam cinci minute până l-am regăsit, a doua oară l-am pierdut – definitiv – când am ieşit în golul alpin. Aveam să-l regăsim abia la lac. Pe ultima bucată de drum prin pădure marcajul e comun, triunghi roşu şi triunghi albastru.

 










 

După ce am ieşit în golul alpin am continuat să urcăm pieptiş fără să vedem nicio umbră de marcaj. De aici trebuie ţinută direcţia către stâlpul indicator de lângă cabană. Eu şi tati nu ne mai aduceam aminte de acest stâlp. În plus, când l-am văzut l-am confundat cu indicatorul din Poarta Vânturilor. 🙁 Am încercat să ne orientăm cu harta şi busola şi am obţinut o direcţie aproximativă, neavând puncte de reper clare. Tot aici l-am pierdut pe Mişu … El a luat-o înaintea noastră, a ocolit Lacul Vulturilor (!) şi a ajuns până la Lacul Sec. 🙂 Ca urmare, l-am trimis pe Dan în explorare cu direcţia clară: spre stâlp. După 20 de minute eram la Lacul Vulturilor. 🙂 După alte 20 de minute a apărut şi Mişu. 🙂

 




 

Deoarece am ajuns târziu la lac a devenit clar pentru toată lumea că nu mai avem timp să urcăm pe vârfurile Mălâia şi Bocârnea. Am fost la izvor şi ne-am umplut recipientele. Am aprins focul cu lemnele găsite la cabană şi am pus să fiarbă apa pentru paste. În timpul ăsta am montat corturile. După ce am mâncat ne-am schimbat, eu şi tati am pus şi al doilea polar pe noi. Ne-am pus şi căciulile pe cap (eu, tati avea o bentiţă) pentru că bătea tare vântul şi am mai pus încă o pereche de şosete pentru că nu ştiam cât de frig o să fie noaptea. După care ne-am aşezat la foc. Băieţii s-au încălzit cu vin fiert. Nu şi tati, care probabil transpira cu atâtea haine pe el, el a băut numai bere. 🙂 Pe la ora 21 ne-am băgat în cort la culcare.

 










 

Ziua 2: Lacul Vulturilor – vârful Mălâia – Lacul Vulturilor (nemarcat) – Valea Milea – Gura Milei (triunghi albastru)

 

 

Tati m-a ameninţat ieri că mă trezeşte la 7 ca să plecăm pe traseu. Însă la 7 abia s-a trezit el! Eu am dormit neîntors, ratând astfel concertul oferit de Dan toată noaptea 🙂 şi m-am trezit singur (!) pe la 8. 🙂 Când m-am trezit bătea foarte tare vântul şi am fost sigur că nu mai plecăm nicăieri. Dar după ce am mâncat de dimineaţă vântul s-a mai domolit, astfel că pe la 9 şi jumătate ne-am pornit spre vârful Mălâia.

 








 

Am plecat doar eu şi tati, fiind singurii dornici să ajungem pe vârful Mălâia. Le-am spus prietenilor noştri că în două ore suntem înapoi … mare greşeală. De lângă cabană am identificat noi o potecuţă printre jnepeni, dar la faţa locului nu am găsit-o. 🙁 Şi a început nebunia … Negăsind potecuţa, am urcat abrupt. Am pierdut mai bine de o oră croindu-ne drum prin jnepeniş, am căzut, ne-am zgâriat, ne-am înţepat, ne-am enervat, bocancii erau plini cu ace de jnepeni … la un moment dat era cât p-aci sa renunţăm! Din fericire nu ne puteam întoarce pe unde urcasem pentru că panta era foarte abruptă şi am decis să continuăm. 🙂 Abia când am ajuns sub vârf am scăpat din labirintul de jnepeni. Traseul până pe vârf, care părea a fi de maxim o oră, ne-a luat mai bine de două ore! Dar am învăţat ceva preţios – pe propria piele, din nefericire 🙁 : când dai de jnepeniş, ocoleşte-l, întotdeauna există o altă cale. 🙂 Poate data viitoare venim cu maceta şi ne croim potecă, ce zici tati?

 








 

După două ore de chin, victorie! Suntem pe vârful Mălâia la 1662 de metri. În plus, avem din nou noroc de vizibilitate bună! Şi avem ce vedea: la vest munţii Tătaru, Ciucaş şi Baiului, la est masivele Podu Calului şi Penteleu, spre nord vârful Bocârnea (sau Siriu). În jos vedeam Lacul Sec, cabana de vânătoare şi o bucăţică din Lacul Vulturilor. Pe vârf, deşi vântul sufla cu putere, am stat un sfert de oră, timp în care ne-am scos din bocanci acele de jneapăn, am mâncat câte un baton de ciocolata Făgăraş şi am făcut câteva poze.

 









 

Tot de pe vârf am identificat şi un traseu bun pentru coborâre. Am mers pe creastă înspre Poarta Vânturilor până s-a terminat jnepenişul 🙂 şi apoi drept în jos spre Lacul Vulturilor.

 




 

Pe coborâre a urmat seria de poze din categoria “cabana şi lacul”. 🙂 De fiecare dată când ne opream să ne tragem sufletul tati mai făcea o poză … Am făcut şi o poză cu traseul aproximativ parcurs de noi până pe vârf în care se vede bine marea de jnepeni pe care am traversat-o. După aproximativ trei ore am ajuns înapoi la lacul Vulturilor. Luni am primit pozele făcute de prietenii noştri şi am văzut că şi ei s-au distrat bine în lipsa noastră …

 








 

Ne-am umplut camelbak-urile de la izvor, am mai zăbovit un pic la lac încercând să luăm o decizie în privinţa traseului de întoarcere şi am luat-o din loc pentru că se făcuse tarziu. Am ales să coborâm tot pe valea Milea, dar pe triunghi albastru. Am reuşit să identificăm punctul din traseu în care cele două marcaje (triunghi roşu şi triunghi albastru) se despărţeau şi am continuat să mergem printr-o pădure de brad pe triunghi albastru. În scurt timp ne-am dat seama că suntem în împărăţia ciupercilor. 🙂

 




 

Marcajul e mizerabil, probabil că nu a mai trecut nimeni pe aici de mult timp. Nu-i de mirare deci că l-am pierdut la câteva minute după ce am început să-l urmăm. 🙂 Dacă ne-am fi uitat cu atenţie pe hartă am fi văzut că poteca marcată cu triunghi albastru se depărtează de apă, deci ar fi trebuit să urcăm puţin. Noi am coborât pe ceea ce părea a fi o potecă largă prin pădurea de brad …

 




 

Bineînţeles, “poteca” cea largă s-a terminat şi ne-am trezit pe malul râului Milea! Şi ţine-te bine … am traversat de câteva ori apa, am sărit peste buşteni şi pietre, ne-am strecurat prin tunelele făcute de crengile brazilor, ne-am înnămolit … Ce să mai, a fost la fel de dificil ca traseul de dimineaţă. 🙂 Am parcurs mai puţin de un kilometru în mai bine de jumătate de oră! 🙂 Într-un final am decis că nu se mai poate şi am încercat să ieşim în drumul forestier marcat cu triunghi roşu. 🙂 Dan s-a oferit să meargă în explorare, a traversat apa şi a urcat pe malul drept câteva minute, dar nu a găsit niciun drum! Aşa că după ce s-a întors, tati a urcat pe malul stâng câţiva metri şi a găsit poteca şi marcajul! 🙂

 




 

Ieşim din pădure şi continuăm să coborâm pe o potecă uneori inexistentă. După ce am trecut de o stână şi de o cireadă de vaci am reintrat în pădure, pe potecă de data asta. 🙂 Prin pădure am mers cam un sfert de oră după care am traversat râul Milea pe un podeţ de lemn şi am ieşit în drumul forestier pe care urcasem cu maşinile. După încă zece minute eram la maşini.

 










 

Pe la cinci după-amiază am plecat spre Nehoiu. Am mai oprit la o benzinărie pentru o cafea şi am ajuns acasă pe la nouă seara. Clar, asta a fost tura în care ne-am rătăcit de cele mai multe ori. 🙂 Dar de vină au fost şi marcajele proaste. Şi neatenţia noastră … Şi jnepenii … Şi gata. Nu mă mai plâng pentru că a fost fain. 🙂 Ăsta a fost Siriul de octombrie. Vârful Mălâia a devenit pentru mine şi pentru tati unul din cele mai grele vârfuri urcate vreodată. 🙂 Nu am ajuns încă pe vârful Bocârnea şi nici în cheile Mrejei, dar trebuia să mai lăsăm ceva de făcut şi pentru data viitoare, nu?

 

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *