Pe munte

Măcin – culmea Pricopanului şi vârful Ţuţuiatu

Când: 13 – 14 August 2011
Unde: munţii Măcin
Cine: eu, mami şi tati

 

N-au trecut nici două luni de la precedenta noastră tură aici şi iată-ne întorşi în munţii Măcinului! Atât de mult am povestit noi acasă că traseul e uşor, că peisajele sunt selenare, că tot muntele e plin de flori etc, încât am reuşit s-o convingem pe mami să vină cu noi în această tură. 🙂 De data asta eram hotărâţi să parcurgem cap-coadă culmea Pricopanului şi, dacă aveam timp, să ajungem şi pe vârful Ţuţuiatu.

 

Ziua 1: Mânăstirea Izvorul Tămăduirii – vârful Caramalău – vârful Vraju – vârful Piatra Râioasă (bandă albastră) – cariera de piatră (nemarcat) – Mânăstirea Izvorul Tămăduirii (bandă albastră)

 

 

Am plecat din Bucuresti sâmbătă dimineaţă, am traversat Dunărea cu bacul la Brăila şi am ajuns la locul amenajat de campare din spatele mânăstirii Izvorul Tămăduirii. Am lăsat maşina acolo şi am început să urcăm spre creastă. Până pe vârful Caramalău am pozat toate floricelele, insectele şi stâncile pe care le-am văzut! De pe la jumătatea drumului începe să se vadă foarte frumos mânăstirea Izvorul Tămăduirii. Am ajuns pe vârful Caramalău, pe care există o cruce şi tati ne-a zis că în urmă cu două luni erau două cruci pe vârf! De fapt, se şi vedea unde fusese a doua cruce, acolo rămăsese o ţeavă înfiptă în pământ. Probabil că a doua cruce a fost pusă la pământ de vreo vijelie … 🙁

 












 

Am coborât în şaua dintre vârfurile Caramalău şi Vraju. Acolo am luat prima pauză mai serioasă. Ne-am oprit în plin soare şi am profitat că tati luase aragazul cu el: am mâncat câte o supă la plic. După ce am mâncat am continuat să mergem spre vârful Vraju. Am urcat pe vârf împreună cu tati şi mami ne-a făcut câteva poze faine.

 







 

De pe vârful Vraju se vede foarte bine cariera de piatră. Am pornit mai departe spre vârful Piatra Râioasă parcurgând o expoziţie de sculptură în aer liber! Expozant: mama natură. 🙂 Am întâlnit o varietate de stânci sculptate în fel şi chip de ploi şi de vânt. Tot pe-acolo am mai luat încă o pauză, de data asta am avut eu de rezolvat o “problemă” … majoră.

 






 

De pe vârful Piatra Râioasă se văd foarte bine vârfurile Sulucul Mic şi Sulucul Mare. Noi nu am mai ajuns până la ele, deoarece se făcuse târziu. Am început să coborâm spre cariera de piatră, trecând pe lângă vârful Şerparu. Din nou ne-am oprit de nenumărate ori ca să admirăm măiestria naturii, care din “piatra seacă” a făcut adevărate opere de artă! Am rămas cu un gust amar când am trecut pe lângă cariera de piatră şi am văzut cât de mult s-a intrat în munte … 🙁

 















 

Ajunşi la maşină am “aruncat” cortul – la propriu, fiind de doua secunde se “umflă” singur – pe pământ, am făcut un foc mic şi am încălzit trei conserve de fasole cu cârnaţi de la Scandia. După ce am mâncat am mai stat cu o berică, sau un suc – dupa preferinţe – la foc. Am rememorat locurile văzute azi, ne-am mai făcut noi şi alte planuri şi, ceva mai târziu, ne-am dus la culcare. Eu şi mami. Tati a mai rămas la foc să păzească berea. 🙂 Cât timp am fost doar noi doi în cort a fost bine (cortul nostru de două secunde e pentru două persoane). Când a intrat şi tati s-a făcut o căldură cum nici în jurul focului nu fusese. 🙂 Nu ştiu cum am reuşit să rezistăm în noaptea aia …

 





 

Ziua 2: satul Greci – vârful Ţuţuiatu (triunghi albastru)

 

 

A doua zi dimineaţă am păpat ceva, am strâns tabăra şi am ridicat ancora. Destinaţia: satul Greci din apropiere. Am lăsat maşina în poarta unui nene foarte amabil, care pe lângă că ne-a permis să lăsăm maşina la poarta lui, ne-a mai spus şi că denumirile de pe hartă nu corespund cu cele date de localnici! Din nefericire, nu reuşim să ne aducem aminte cum îi zic localnicii vârfului Ţuţuiatu … 🙁

 



 

Traseul până pe vârful Ţuţuiatu e marcat cu triunghi albastru. Noi am găsit destul de uşor intrarea în traseu, după care am ţinut-o pe o potecuţă foarte vizibilă. Tot la intrarea în traseu ne-am întâlnit cu un alt turist, alături de care am parcurs restul traseului până pe vârf. Poteca merge mai mult prin pădure, dar, de reţinut, pe traseu există două izvoare cu apă bună de băut! Noi am fost foarte fericiţi când le-am întâlnit, deoarece cu o zi înainte, pe culmea Pricopanului, dădusem gata patru litri de apă fără să găsim vreun izvor.

 





 

Ajunşi pe vârf am făcut poze, ne-am odihnit şi am mâncat câte ceva. Am încercat să ajungem şi pe vârful Ghinalţu, dar nu am reuşit decât să ne rătăcim. 🙂 Noi am urmat o potecă marcată cu triunghi roşu, era singura potecă vizibilă din zonă. După ce am mers vreun sfert de oră pe ea ne-am dat seama că poteca coboară prea mult şi ne-am întors. Nu am aflat unde ducea acea potecă, dar sigur nu ajungea pe Ghinalţu. 🙂 Am rămas să mai admirăm peisajul din vârful Ţuţuiatu încă vreo oră, timp în care a mai apărut un turist, astfel încât ajunsesem să fim un grup! Am coborât spre satul Greci povestind vrute şi nevrute cu ceilalţi turişti.

 







 

Am ajuns la maşină şi am pornit spre casă, unde am ajuns după-amiază. N-am parcurs noi toată culmea Pricopanului, dar ne-a plăcut la nebunie să mergem pe ea. Ne-am bucurat foarte tare să vedem că lui mami i-a plăcut pe munte şi sperăm să mai vină cu noi şi în alte ture. Munţii Măcinului sunt incredibili: pe lângă faptul că în creastă se ajunge foarte repede, priveliştea este de neuitat. În plus, stâncile de granit de pe culmea Pricopanului oferă un peisaj unic. Noi, cel puţin, nu l-am mai întâlnit pe niciun alt munte. Abia aştept să ne întoarcem în Măcin!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *