Pe munte

Padiş 2014

Când: 27 Iunie – 02 Iulie 2014
Unde: Padiş – munţii Apuseni
Cine: Dan, Claudia, Holger, Filip, Matei, tati şi eu

 

Gataaaaa, a venit vacanţa şi vom pleca … nu cu trenul din Franţa ci cu blânda noastră maşină către meleaguri însorite şi frumos oglindite deja în fotografiile de acum 2 şi 3 ani, adică PADIŞ.

 

Da, destinaţie cu repetiţie, pentru ca eu şi Filip, prâslea familiei, Dan şi Claudia, prietenii noştri de nădejde, să vadă şi să admire şi ei una din minunăţiile Ardealului – Padiş.

 

Am demarat pregătirile cu trei zile înaintea plecării când am reuşit să cumpărăm un rucsac pentru transportul lui Filip.

 

Ziua 1 (27.06.2014): Bucureşti – Padiş (via Transfăgărăşan)

 

În dimineaţa plecării, bagajele pregătite de cu seară au cam fost aruncate la nimereală de tati în portbagaj, ce-i drept mânat de la spate de o ploaie foarte hotărâtă să nu se oprească la niciuna din rugăminţile noastre.

 

Am plecat vineri 27 Iunie şi trebuie să ne întoarcem până pe 2 Iulie, deoarece în ziua următoare Matei pleacă în cantonament cu echipa lui de polo. Am plecat din Bucureşti la 06:30.

 

Desigur că am avut mici incidente pe drum, începând cu ploaia, şiruri lungi de apă, nori negri şi grei, continuând cu oprirea de pipi la prima toaletă de pe autostrada Bucureşti-Piteşti unde Filip a intrat (intenţionat) în singura baltă noroioasă (nu pot descrie fericirea de pe chipul lui la oprirea forţată în noroi dar şi dezamăgirea unei curse prea scurte) şi s-a făcut ca purcelu’ de a trebuit să spăl pantaloni şi ghete chiar acolo. Desigur că ne-am mai încurcat pe drum, la un moment dat era cât pe ce să ne-ntoarcem spre Bucureşti.

 

Toate astea până în preajma Piteştiului unde ploaia nu mai era şi zâmbetul a revenit pe feţele noastre luminate acum şi de gândul că suntem în sfârşit împreună în vacanţă.

 

Transfăgărăşanul tot acolo şi tot frumos cum îl ştiam – a fost cu uşurinţă urcat mai cu seamă partea dinspre Regat care era scăldată in soare, pe partea cealaltă, la Bâlea Lac, am fost prinşi de un nor pufos dar gri care s-a dovedit până la urmă a fi prietenos. Aici am luat pauza de masă şi am schimbat încălţările copiilor, care s-au dat de câteva ori pe-un derdeluş.

 



 

Drumul a decurs apoi normal până prin Ştei, localitate unde se fac lucrari de amenajare a şoselei – frumos, numai că fac asta deja de 2-3 ani, au plantat semafoare la fiecare 500 m, răbdarea ne-a fost pusă la grea incercare pe bucata aceasta astfel încât după primul indicator spre Padiş număram cu toţii descrescător fiecare kilometru.

 

Am sosit în Padiş în jur de 19:30. Dan şi Claudia aveau rezervarea făcută la cabana Brădet, noi mergeam cumva în “necunoscut”, dar chiar dacă nu am fi găsit cazare ne-am fi descurcat, aveam cu noi două corturi şi suficiente izoprene şi saci de dormit.

 

Eu am insistat totuşi pentru o cazare, oricum ar fi ea, nedorindu-mi dureri de spate în vacanţă. Aşa că ne-am cazat la butoi, preţ negociat rezonabil, încăpător, aşa cum s-a dovedit ulterior, dar mai cu seamă prins în rimă de Filip care la fiecare întoarcere din drumeţie ne întreba “UNDE MERGEM ACUM NOI”, răspuns în cor “LA BUTOI”.

 

Pentru nani ne-am aranjat aşa: eu şi copiii în butoi, tati în cort, în faţa butoiului.

 

P.S. butoiul avea chiar şi fereastră.

 

Ziua 2 (28.06.2014): Cetăţile Ponorului

 

 

Azi ar fi trebuit să mergem în Cheile Galbenei, dar tati nu s-a simţit bine în dimineaţa asta aşa că am ales un traseu mai scurt.

 

Tare mult ne-am mai bucurat noi, fetele … tati nu contenea să ne încurajeze “CE-I MAI GREU ABIA MÂINE VINE”.

 

Aşa că ne-am încărcat bateriile dis-de-dimineaţă – pe la 9.00, Dan şi Claudia un mic dejun la cabană, iar noi langoşe, mai jos in vale, cu afine cei mici, respectiv brânză cei mari.

 

 

Până în Glăvoi am mers cu maşina. Traseul a fost scurt dar solicitant, mai ales pentru noi, fetele. Nu am putut intra în peşteră prin portal din cauza apei mari, aşa că am ocolit peştera şi am intrat în ea pe partea cealaltă, înăuntru am avansat cam 20 de metri şi ne-am întors din aceeaşi cauză. Grohotişul pe care îl anunţase tati ca fiind singura problemă a traseului a fost prevăzut cu nişte lanţuri care au fost de mare ajutor. Tuturor ne-a plăcut mult traseul, în ciuda febrei musculare pe care ne-a dăruit-o.

 

























 

Ne-am întors înapoi la maşină şi în Padiş, unde am făcut focul şi am mâncat mămăligă cu brânză şi cârnaţi (ăi mari), paste cu sos şi brânză (ăi mici). Am stat până târziu pe lângă foc (ăi mari), cu nasu-n tabletă (ăi mici), apoi ne-am băgat la nani, trei în butoi, unul în cort.

 









 

Ziua 3 (29.06.2014): Cheile Galbenei

 

 

Ei, deja am intrat în rutină, langoşe – preparate azi de o mamaie care te cam trăgea de mânecă pentru a-i cumpăra langoşele, am acceptat doar pentru că am luat şi lapte pentru copii.

 




 

Foarte bine pregătiţi am plecat cu maşina urmând un drum forestier recomandat de către tataie (care era împreună cu mamaia cu langoşele) ca fiind accesibil.

 

Aşa a şi fost, brrrrr, blânda noastră maşină a tras ea cât a putut până a cam dat cu fundu’ de pământ, moment în care prietenii noştri au inceput să strige: “VALIIII, NE DĂM JOS?” şi uite-aşa ne-am tot dat jos şi la dus şi la-ntors. Drum de 10 km (în total 20), o tortură şi pentru tati şi pentru maşină.

 


 

Am intrat pe traseu plini de elan, fără să ne lăsăm impresionaţi nicio secundă de apa care curgea foarte, chiar foarte hotărâtă, determinată şi parcă bucuroasă de un debit ce de mult, de prea mult timp nu l-a mai avut. Ce să mai vorbim, s-a lăţit dumneaei cât a ţinut-o albia, chiar ceva mai mult, cascada Evantai din depărtare era o splendoare, abia aşteptam să ne apropiem.

 







 

Şi ne-am distrat noi cu un urcuş frumos, escaladând stâncă dupa stâncă, urcând spre o peşteră parcă, foarte impresionantă, coborând apoi un povârniş ţinându-ne de lanţuri precum nişte temerari alpinişti.

 









 

O frumuseţe de natură care ne-a umplut sufletele de frumos dar şi de încredere că de acum vom fi capabili să ne luăm la trântă cu tot ce ne va scoate în cale.

 

A urmat un popas pe malul dumneaei, aici apa a îngăduit pietrelor să se odihnească, şi noi am profitat, am încărcat bateriile cu Făgăraş (ciocolata de munte a familiei noastre) cu ultimele fursecuri, ne-am simţit aşa puţin “CE TARI SUNTEM, AM AJUNS PÂNĂ AICI”.

 



 

Mândri, chiar mulţumiţi de noi, ne pregătim de plecare. Tati îl aruncă în spate pe Filip şi pleacă primul, apoi Matei, Dan, şi la urma noi, fetele. Deh … cavaleri, ce să mai zic.

 

Apa venea … curgea … era parcă într-o cursă de 100 m în care numai Galbena trebuia să fie pe primul loc. În faţa noastră avem acum apă, stâncă, lanţuri.

 

Ne îngăduie natura încă vreo 5 metri în care să ne descurcăm cu stâncă şi lanţuri. Dan îl susţine îndeaproape pe Matei, în faţă însă îl văd pe tati care alunecă până la genunchi în apă … Doamne … nu mai suntem tari, tu ne-ai adus până aici.

 

Două stânci semeţe, parcă anume puse acolo îi dau prilejul lui tati să se oprească şi să analizeze bucata de traseu rămasă de parcurs. Acum totul îmi este clar, stânca şi lanţurile nu ne mai sunt de folos … apa face acum parte din traseu. Tati trece călcând destul de nesigur prin apă şi, ajuns la loc sigur ne strigă neîncetat să o luăm prin apă. Dan îl ia pe sus pe Matei, mulţumim frumos Dan … şi trece prin apă. După noi alt grup de 4 bărbaţi trec de-a dreptul prin apă lăsându-ne pe noi două în urmă. Eu privesc îndelung apa de parca m-am aşezat la numărat pietre, nu, doar încerc să identific pietre cât mai mari şi mai aproape de suprafaţă. Plec acum, încercând piatră cu piatră, sprijinindu-mă în vârfurile degetelor de stânca de deasupra mea, ignorând apa rece. În urma mea Claudia decide să meargă pe lanţuri şi chiar reuseste câţiva metri, apoi alunecă şi îşi prinde un deget între lanţ şi stâncă. Dan îi sare acum în ajutor şi o ia practic pe sus. Suntem acum în siguranţă toţi.

 

 

Prinşi de euforia şi totodată de capcanele traseului am ratat o mulţime de fotografii, cascada Evantai am zărit-o cu coada ochiului însă cântecul ei nu a fost nicicând mai frumos, ultimele acorduri le-am auzit la izbuc, un alt miracol de care nu am avut parte până acum. Acesta se formează atunci când Galbena are într-adevăr un debit mare, şi acum, după o perioadă lunga de ploi chiar îl are.

 

Am pornit la drum repede, eram uzi la picioare, Filip nu mai voia în scăunel, a plâns de a răsunat toată valea a Filip, drumul urca, urmau iar nişte lanţuri şi nu aveam unde să poposim.

 

 

Pe un buştean prea mare pentru un popas aşa mic, ne aşteptau băieţii. Noi, stăpânite de febra musculară, eram încă exuberante. Aici am hotărât că vom merge direct la maşină lăsând pe data viitoare picnicul plănuit pentru Poiana Florilor. Odată ajunşi la maşină ne-am descălţat şi am plecat repejor – UNDE MERGEM ACUM NOI desigur LA BUTOI, vorba vine repejor ca 10 km de întors pe drumul torturii a durat ceva.

 




 

Am ajuns în Padiş obosiţi şi nu am mai făcut foc. Noi am gătit în butoi, la aragazul nostru, paste, Dan şi Claudia au mâncat la cabană.

 

În noaptea asta Matei a dormit cu tati la cort, am rămas doar eu şi Filip în butoi, ultimii mohicani.

 

Ziua 4 (30.06.2014): peştera Scărişoara

 

Sub ameninţarea vremii rele, a bocancilor uzi şi a oboselii (Cetăţile Rădesei ar fi fost la rând) luăm decizia de a vizita peşterile Scărişoara şi Urşilor.

 

Tati a comandat dimineaţă langoşe, ca de obicei cu afine şi brânză de la vecina lui “mamaie”, lapte mai din vale şi astfel am luat micul dejun la butoi.

 

Când au apărut Dan şi Claudia am aflat că peştera Urşilor e închisă luni, deci vom merge doar la Scărişoara.

 

Am mers cu maşina prietenilor noştri, a fost cald, în maşină am moţăit aproape toţi. Filip şi Claudia s-au distrat făcând poze, eu admiram de zor peisajul, casele, apele repezi de munte în timp ce tati profita din plin de faptul că era în dreapta volanului şi încerca în zadar să adoarmă.

 

După câteva opriri, de fapt alarme false date de Filip, cum că ar face pipi, am ajuns, am coborât şi am apucat drumul spre Scărişoara. Drum de munte, îngust, o tonă de serpentine, dar asfaltat.

 







 

Peştera în sine nu arată prea multe, gheţar mare, alte câteva formaţiuni de gheaţă, apă peste tot. Singurul lucru spectaculos aici este coborârea treptelor ce duc la peşteră. Te impresionează de cum dai cu ochii de ele, deasemeni peisajul este remarcabil.

 

















 

La întoarcere am servit niste … langoşe light, desigur cu afine si brânză, în curtea unei case specifice zonei, curte care pe unii din noi i-a provocat la a se manifesta artistic, pe alţii atletic şi altora le-a făcut poftă de mâncare.

 






 

Drumul de întoarcere la fel, doar că undeva pe serpentinele ce duc către Padiş am trecut pe lângă un biciclist care făcea push-bike la greu.

 




 

Pentru că se apropia cina, împreună cu tati am schiţat repede meniul: paste pentru toată lumea, cu sos pentru Filip, cu brânză pentru Matei, adulţii tot cu brânză şi dacă cineva nu se satură suplimentează cu fasole la cutie.

 

Nu aşezasem bine aragazul că ne trezim în faţa butoiului cu cine credeţi, cu biker-ul de pe serpentine. Holger este numele său, e din Germania şi a plecat într-o călătorie pe bicicletă, destinaţie finală fiindu-i Iranul. Acum arată ca după maraton, sleit de puteri, cu bicicleta într-o mână şi cu o bere românească în cealalta. O merită!

 

Am intrat în vorbă cu el şi desigur că a rămas cu noi la masa din butoi. A fost impresionat de faptul că mâncăm paste cu brânză (eu cred că de fapt brânza a fost preferata lui) dar şi de supa cremă făcută în aceeaşi apă în care au fiert pastele şi la care am mai adăugat şi nişte tăieţei chinezeşti. Am mâncat împreună, am vorbit, dar se făcuse cald de nici fereastra nu mai făcea faţă la noi în butoi când prietenii noştri Dan şi Claudia au bătut la uşă şi pentru că ploua afară au intrat şi ei.

 


 

Eiiiii … 2 copii şi 5 adulţi într-un butoi … Cum spuneam mai pe la început încăpător butoi am avut.

 

Am continuat discuţia totuşi în cabană, preţ de o bere, un suc şi câteva nivele de tabletă până când Moş Ene drăguţul a venit pe la gene.

 

Puteţi urmări aventurile lui Holger aici: http://www.kozmopolit.de/en/.

 

Ziua 5 (01.07.2014): peştera Urşilor

 

Dimineaţa a venit cu ploaie în Padiş, dar nu ne-a deranjat, oricum doream să vedem peştera Urşilor. Tati şi Dan au mers să cumpere lapte şi langoşe. Odată ajunşi la “mamaie” au avut parte de dialogul vacanţei:

 

 

Tati:  – Săru’mâna, vreau şi eu un kilogram de lapte.
Mamaie: – Plăcinte nu vreţi?
Tati:  – Nu.

 

Dan pleacă spre vecina să ia langoşe. Mamaie îl vede :(.

 

Mamaie: – Aha, sunt mai bune plăcintele la vecina?
Tati:  – Nu, dar azi cumpărăm de la dvs, mâine de la vecina, trebuie să trăim cu toţii …
Tataie (până atunci pasiv): – Nu vrea plăcinte, nu-i da nici lapte! 🙁
Tati:  – F… (îl aştepta Filip cu laptele)

 



 

Buuuun. Aşa că Dan şi tati au mai mers pe jos vreo sută de metri până au găsit lapte. 🙂 Tot acolo unde au găsit laptele au făcut şi o comandă de langoşe, deoarece vecina de lângă “mamaie” nu era acasă … 🙁

 

Pe la 11 juma’ tati, Dan şi Holger (care era fericit, Germania bătuse Algeria cu 2-1 la CM) s-au dus să ia langoşele (comandate pentru a le avea pe drum). Doamna care le-a preparat i-a făcut cadou una lui Holger, cu urarea: “vă aşteptăm şi la anul împreună cu prietenii”. 🙂

 




 

Am plecat spre peştera Urşilor împreună cu Holger, care din cauza ploii n-a plecat mai departe cu bicicleta, aşa cum îşi propusese.

 

 

Peştera Urşilor e faină, remarcabilă, descoperită recent 1975, amenajată super de comunişti şi cu adevărat impresionantă, 850 m deschişi publicului şi alti 650 m mai jos destinaţi doar specialiştilor. Ne-a plăcut foarte mult, aici am preluat eu aparatul foto şi se simte, am făcut poze la greu, am luat şi câteva “suveniruri” şi ca de obicei, Matei fiind cel mai norocos, a obţinut în final ce şi-a dorit, adica 2 urşi luptători şi unul pescar de somon, acesta din urmă este magnet de frigider.

 


















 

În Padiş (unde a plouat tot restul zilei), tati a prins un moment în care ploaia a stat, aşa că a strâns repede cortul, urmând să doarmă cu noi în butoi. 🙂 În altă pauză de ploaie Matei, tati, Dan şi Claudia au încins o miuţă, aici s-a lăsat cu accidentări serioase. 🙂 Din nou am mâncat la comun, toţi am pus la bătaie conservăraia şi supele la plic pe care le mai aveam.

 

 

Deoarece a doua zi doream să plecăm cât mai de dimineaţă spre Bucureşti, ne-am culcat devreme, nu înainte de a aşeza în maşină mare parte din bagaje.

 

Ziua 6 (02.07.2014): Padiş – Bucureşti (via Transalpina)

 

La plecare, pe serpentine am văzut 2 veveriţe şi un iepuraş ce au trecut strada desigur fără să se asigure. Drumul a continuat relativ bine, vremea era superbă, chiar prea caldă aşa că tati a ales să vedem Transalpina.

 

 

Remarcabilă, neterminată, dar de nefăcut pe vreme urâtă, şi vorbesc la modul cel mai serios, pe vreme urâtă ar trebui închisă cu bariera, este foarte periculoasă cu atât mai mult pentru maşinile care nu trag.

 

Am făcut pauză de masă undeva în pădure, imediat după ce s-au terminat satele de pe Transalpina. Am văzut lacul Oaşa şi am mers întins până la indicatorul către Rânca – Novaci, acolo unde s-a produs dezastrul: Filip a vomat toată brânzica Făgăraş mâncată un pic mai devreme, în maşină. 🙁 Ca urmare, am mers restul drumului cu geamurile larg deschise. 🙂 Mirosul de vomă persistă şi acum în maşină, trebuie să găsim o cale să scăpăm de el.

 

 

Să saluţi din maşină ciobani aflaţi în vârful muntelui este o senzaţie ciudată, într-un fel parcă deranjezi nişte lucruri … aşezate de ani. Parcă asta spunea şi măgarul întâlnit undeva în mijlocul străzii, incredibil era de neclintit. Priveliştea este superbă, ţi se taie respiraţia, aproape că ţi se face frică să te uiţi in jos. Re-mar-ca-bi-lă.

 


 

Am coborât apoi spre oraş dar din păcate cu cât ne apropiam mai mult aglomeraţia şi traficul erau din ce în ce mai mari. Ajunşi în Rm. Vâlcea, am ratat şi drumul spre Piteşti; noroc c-am observat noi (Matei şi cu mine) pe unde trebuia s-o luăm, că tati ne întorcea iar în Rm. Vâlcea; după ce am intrat pe drumul corect, am văzut o altă maşină care a făcut aceeaşi greşeală ca şi tati, şi Matei a scos perla zilei: “- Alt prostalău!” … Camioane, maşini … am adormit, am ascultat muzică … am răsuflat uşuraţi cu toţii când am ajuns acasă.

 

Casă, dulce casă. Bine te-am găsit.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *