Pe munte

Padiş – Munţii Apuseni

Când: 17 – 21 Iulie 2011
Unde: Padiş – munţii Apuseni
Cine: eu şi tati

 

Pentru concediul de anul ăsta tati a căutat o locaţie care să îndeplinească câteva condiţii: să fie mai departe de casă, astfel încât să nu putem ajunge acolo într-un weekend, să găsim un loc de campare accesibil cu maşina, să avem un izvor în apropiere şi să putem pleca în diverse trasee – care să nu fie foarte lungi – de la locul de campare. La sugestia unui prieten de-al lui tati, Dragoş, ne-am îndreptat atenţia către zona Padiş din munţii Bihor-Vlădeasa, care la rândul lor fac parte din munţii Apuseni. Ne-am documentat înainte de plecare şi am ajuns la concluzia că există trei puncte de interes major: Cetăţile Radesei, Cetăţile Ponorului şi cheile Galbenei. Deşi traseele păreau destul de dificile (lanţuri, diferenţe de nivel mari – circuitul Galbenei, grohotişuri, traversarea unor peşteri neamenajate) tati era încrezător că mă pot descurca. Deşi am fi fost mai aproape de intrarea în traseele spre Cetăţile Ponorului şi cheile Galbenei, Dragoş ne-a sfătuit să nu campăm în poiana Glăvoi, ca să ne putem odihni nopţile. A avut dreptate. 🙂

 

Ziua 1: Bucureşti – Padiş

 

Am plecat din Bucuresti pe la 6 dimineaţa şi după 12 ore (!) am ajuns în Padiş. Eu am dormit tot drumul 🙂 şi lui tati îi era frică că nu o să mai dorm la noapte. Când am ajuns am găsit un loc bun unde am montat cortul şi am dat o fugă după nişte lemne ca să încălzim apa pentru paste. După ce am mâncat am intrat în cort şi am rezolvat integrame. Pe la 10 ne-am culcat. Da, am dormit toată noaptea şi m-am trezit târziu a doua zi dimineaţă. 🙂

 

 

Ziua 2: Cetăţile Rădesei şi circuitul Someşului Cald (punct roşu)

 

 

Tati s-a trezit la 6 dimineaţa, sperând că vom pleca devreme pe traseu. Degeaba, eu am făcut ochi pe la 9. 🙂 Totuşi nu s-a trezit de pomană, a învăţat programul de dimineaţă al patrupedelor: căluţii veneau la cort pe la 6, văcuţele pe la 7. 🙂 Când m-am trezit tati a făcut repede la aragaz o omletă şi un ceai. Am păpat repejor, ne-am spălat pe ochi şi pe dinţi şi ne-am suit în maşină dorind să ajungem la cabana Vărăşoaia. Am trecut pe lângă cabană, unde nu ni s-a permis să parcăm, deoarece nu eram clienţi ai cabanei, 🙁 şi am lăsat maşina în apropierea intrării în traseul marcat cu punct roşu spre Cetăţile Rădesei, într-un loc în care erau împrăştiate foarte multe lemne.

 





 

La început traseul urcă uşor, dar, pe măsură ce ne apropiem de peşteră, începe să coboare. Am intrat în Cetăţile Rădesei după ce ne-am echipat corespunzător: am pus pe spinare polarele şi pe frunte lanternele. La câteva minute după ce am intrat a trebuit să coborâm câţiva metri pe o scară de lemn, pe care am coborât-o singur. Chiar dacă nu vedeam treptele, îmi lăsam piciorul în mâna lui tati şi el mi-l aşeza pe trepte. Am continuat traseul şi am ajuns la un lanţ pe care trebuia să urcăm. Şi pe acesta l-am urcat singur. Dar după aceea am ajuns şi la lanţurile care coborau. 🙁

 

Prevăzător, tati pregătise un fel de scăunel pentru mine în eventualitatea în care am fi ajuns în locuri unde eu nu aş fi putut trece: o cordelină de 10 m strânsă în 4 sau 5 bucle pe care şi-o punea pe spate ca pe un rucsac. 🙂 Eu intram cu picioarele între cordelină şi tati, puneam fundul pe cordelină şi mă ţineam bine de gâtul lui tati. Tati mă transporta pe mine la loc sigur, după care se întorcea să ia şi rucsacul. În felul ăsta am parcurs pentru prima dată Cetăţile Radesei. 🙂

 






 

Am făcut o pauză ceva mai lungă după ce am iesit din peşteră, în poiana Rădesei. După ce am ronţăit câte ceva ne-am continuat traseul, dorind să parcurgem întreg circuitul Someşului Cald. Până la punctul de belvedere traseul e foarte uşor de parcurs: se urcă domol printr-o pădure bătrână şi frumoasă. Aici am mai luat o pauză pentru că am făcut câteva fotografii.

 





 

Imediat după punctul de belvedere a urmat una din cele mai grele porţiuni de pe traseu: un grohotiş pe care trebuia să coborâm foarte abrupt. Aici beţele mi-au fost într-adevăr de mare ajutor. Am traversat Someşul Cald pe un buştean mare, unde din nou m-am folosit din plin de beţe şi am ajuns la intrarea în peştera Honu. Galeriile peşterii Honu se întind pe aproximativ 150 de metri. Noi nu ne-am mai îmbrăcat înainte să intram în peşteră şi nu ne-a fost frig. În maxim o jumătate de oră terminam explorarea peşterii. Am ajuns din nou în poiana Rădesei şi ne-am întors la maşină, de data asta pe traseul ocolitor al peşterii, marcat tot cu punct roşu.

 







 

Când am ajuns la maşină ne-am gândit că n-ar fi rău să nu mai mergem după lemne în seara asta, aşa că am strâns câteva lemne, care erau împrăştiate peste tot în jurul nostru, si le-am băgat în maşină. Ajunşi la cort am făcut focul, am pus să se facă nişte paste la care am adăugat nişte sos bun de roşii făcut de mami, am mâncat si ne-am fotografiat cu văcuţele. Înainte să ne culcăm, am mai rezolvat ceva integrame.

 









 

Ziua 3: Cetăţile Ponorului, circuitul balcoanelor (punct albastru)

 

 

În ziua a treia am repetat – chiar şi orele au fost foarte apropiate – ritualul de dimineaţa trecută: sculat, păpat, spălat, urcat în maşină, plecat. De data asta am lăsat maşina în poiana Glăvoi, lângă refugiul Salvamont. După ziua de ieri, în care făcusem tot ce ne propusesem, eram încrezători că azi, având de făcut şi un traseu mai scurt, vom parcurge fără nicio problemă Cetăţile Ponorului. Am parcurs mai întâi circuitul balcoanelor, acolo unde am remarcat că balcoanele nu mai există, după care am ajuns la intrarea în peşteră. Dar până acolo a trebuit să coborâm pe un grohotiş. Pe lângă faptul că panta era foarte abruptă, mai riscai să iei şi câte o piatră în cap de la cei de deasupra ta. Pe grohotişul ăsta chiar ne-a fost puţin teamă. Tati a promis că, dacă vom mai ajunge în Padiş, vom face traseul în sens invers. 🙂 Ne-am echipat şi am intrat în peşteră, coborând cu grijă pe un alt grohotiş foarte alunecos. După câţiva zeci de metri eu nu am vrut să mai continui traseul prin peşteră. Nu ştiu de ce, dar ceva nu mi-a plăcut mie. Tati nu a avut de ales aşa că am ieşit din peşteră. 🙂

 







 

Am ocolit peştera pe deasupra ei şi am ajuns la celebra intrare în Cetăţile Ponorului, portalul, la care nu am mai coborât. Imediat ne astepta un alt hop: un cablu vertical de vreo 7-8 metri pe care trebuia să urcăm. Folosind sistemul din ziua precedentă, tati m-a urcat întâi pe mine, apoi a coborât şi a urcat din nou cu rucsacul. Am continuat să urcăm pe câteva lanţuri mai accesibile şi chiar pe câteva scări de fier. Am ajuns în poiana Glăvoi destul de devreme şi am decis să rămânem aici în noaptea asta, deoarece mâine voiam să ne trezim devreme şi să parcurgem circuitul Galbenei, despre care ştiam că e cel mai lung traseu. Am dat o fugă după lemne şi am făcut un foc mic. Am pus apa la fiert şi, după ce tati a reuşit să verse jumătate din ea peste foc, am încercat să reaprindem focul. 🙂 Am izbutit cu greu şi am mâncat până la urmă paste şi în seara aceasta. Ideea cu dormitul în Glăvoi s-a dovedit a fi doar pe jumătate bună: eu am dormit bine … 🙂

 





 

Ziua 4: Circuitul Galbenei (punct galben)

 

 

Pentru azi ne propusesem să facem circuitul Galbenei. Ziua promitea să fie frumoasă, pe cer fiind foarte puţini nori. Ne-am trezit un pic mai devreme decât de obicei şi am mâncat. După aceea, inspirat sau poate din pricina nopţii nedormite, tati a strâns cortul, nemaidorind să petreacă încă o noapte în Glăvoi. 🙂 Apoi am luat-o din loc. Am refăcut circuitul balcoanelor din ziua precedentă până la intersecţia cu traseul marcat cu punct galben, care merge spre cheile Galbenei. La intersecţie ne-am odihnit pe un buştean şi am mâncat nişte biscuiţi. Tot acolo ne-am întâlnit cu doi tineri din Oradea, care făceau acelaşi traseu ca şi noi, şi cu care am continuat traseul împreună. De acolo am urcat cam o jumătate de oră până la avenul Borţig.

 




 

De aici înainte traseul coboară prin pădure. Şi coboară, nu glumă. Timp de o oră şi jumătate nu am făcut altceva decât să coborâm. În sfârşit am ajuns la indicatorul care arată direcţia spre cheile Galbenei. Acolo ne-am odihnit şi am mâncat o supă făcută la aragaz. După ce am mâncat am coborât până la izbucul Galbenei, care ne-a plăcut foarte mult. Deoarece mersesem numai prin pădure nu mai văzusem cerul şi nu aveam nicio idee că vremea se stricase.

 







 

Aşa că, după ce am mers puţin pe lanţuri în cheile Galbenei, am auzit la un moment dat un “Buuuuuuuuuum” puternic. Tuna. 😀 Tare. Şi a început să plouă. Tot tare. Întrucât tocmai trecusem de nişte grote, ne-am întors un pic şi ne-am adăpostit acolo. Hainele noastre de ploaie rămăseseră în maşină, aşa că noi, doar în polare, eram uzi fleaşcă. 🙂 Fiind uzi şi nevăzând pic de soare, ne-a luat frigul. Şi, întrucât ploaia nu se oprea şi mie îmi era din ce în ce mai frig, tati a decis să ne întoarcem, spunându-mi că mergând ne vom încălzi. 🙂 Orădenii au decis să continue traseul şi de aici ne-am separat.

 

Şi a funcţionat! Uşor, uşor am început să mă încălzesc, mai ales că a trebuit să urcăm până la avenul Borţig tot ce coborâsem cu puţin timp înainte! Şi cu numai două pauze, şi alea scurte! Am ajuns la aven şi de aici am coborât până la intersecţia cu punct albastru – marcajul Cetăţilor Ponorului. Am continuat pe circuitul balcoanelor, unde ne-a prins …

 

Grindina! Aici chiar o îmbulinasem … Nu prea aveam unde să ne ascundem şi bucăţile de gheaţă erau cam măricele. 🙁 Tati mi-a dat pălăria lui şi m-a împins sub un copac, aşa că eram cât de cât apărat de “gloanţe”. După vreo 10 minute grindina s-a oprit şi am pornit repede spre poiana Glăvoi. Cu puţin înainte să ajungem la maşină a început o adevărată vijelie: ploaia s-a înteţit şi vântul a început să bată cu putere. Am început să alergăm şi am intrat în maşină, unde ne-am schimbat imediat în haine uscate. Tati a dat drumul la căldură, după care a cumpărat două langoşe calde cu brânză care ne-au prins tare bine.

 

Tot în maşină am încercat să pornim aparatul foto, dar nu am reuşit. 🙁 Ploaia s-a mai domolit după vreo oră. Am ieşit din maşină şi am remarcat dezastrul din jur: multe corturi lipseau de la apel, iar altele erau inundate de râul ce străbate poiana, care ieşise din matcă. Ce bine că noi strânsesem cortul dimineaţă! Am mers la refugiul Salvamont să întrebăm cum va fi vremea în următoarele zile şi ni s-a spus că va ploua, ceea ce ne-a determinat să luăm decizia de a ne întoarce acasă. Am plecat înspre Padiş şi, întrucât ploaia reîncepuse, ne-am cazat la cabana Brădet. Am mâncat seara la cabană, după care am urcat în camera noastră. Acolo am reuşit să ne uscăm hainele pe calorifer şi mai ales să pornim aparatul foto, care se uscase între timp. În cameră am mai jucat cărţi, după care ne-am culcat.

 

Ziua 5: Padis – Bucuresti

 

În dimineaţa zilei a cincea mai burniţa puţin. Am făcut câteva poze de la primul etaj al cabanei Brădet, moment în care ne-am dat seama că pe un vârf aflat în imediata apropiere a platoului Padiş este o biserică! Chiar când stăteam şi ne întrebam dacă nu cumva ar fi bine să mai ramânem, ploaia a reînceput în forţă, 🙁 aşa că am plecat spre casă fără remuşcări. 🙂 Pe autostradă eu am fotografiat un apus superb!

 




 

Mi-a plăcut foarte mult în Padiş! Mi-a plăcut că traseele nu sunt lungi şi că la principalele atracţii se ajunge rapid. Mi-au plăcut forfota căluţilor şi vânzoleala văcuţelor pe lângă cortul nostru. Mi-a plăcut că în aproape fiecare seară am făcut un foc mic la care găteam. Mi-a plăcut că tati mi-a cumpărat un pachet de cărţi de joc “I love Apuseni” care sunt foarte frumoase. 🙂 Mi-a plăcut şi afişul de la intrarea în poiana Glăvoi: “Glăvoi fără gunoi”! Nu mi-a plăcut în schimb faptul că limba vorbită pe teritoriul “ţării” Padiş e … maghiara. Cred că aproximativ 80% din turiştii pe care i-am întâlnit pe trasee erau maghiari! Ajunsesem să ne simţim străini în ţara noastră! Eh, acum nu mai contează, important e că mi-a plăcut aici şi sigur ne vom întoarce!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *