Când: 20 Mai 2017
Unde: munţii Măcin
Cine: toată familia
Vineri pe la prânz mă apucă doru’ de ducă. Aşa că mă uit repede pe ceva prognoze meteo, o sun pe mami şi stabilim pentru ziua următoare să mergem într-unul din locurile noastre preferate, în cei mai bătrâni munţi ai României, munţii Măcinului. Traseul ne era cunoscut, iar prognoza se anunţa cum nu se poate mai bună (înnorat, cu maxima de 24°C) – mersi ANM-ule, iar ai dat cu mucii-n fasole, a fost un soare criminal şi aproape 30°C, noroc că am avut suficientă apă la noi. 🙂
Reuşim să plecăm de-acasă pe la 6:15 (doamne, greu s-au mai urnit copiii, cât p-aci să nu-i putem trezi), nu înainte de a descoperi că bocancii lui Matei au rămas mici, 🙁 şi pornim cu mult aplomb la drum. În afară de o scurtă oprire la o benzinărie de pe A2 pentru a face plinul, nu cred să mai fi oprit pe undeva. Aşa că undeva în jurul orei 10 am început urcuşul, refăcând traseul de acum doi ani.
Traseu: culmea Pricopanului (bandă albastră)
Nici n-apucăm să ne-ntindem bine la drum şi realizez că nu am în rucsac bateriile pentru noul nostru aparat foto. Mă cam enervez, dar nu mai am chef să mă-ntorc până la maşină. Mă calmez de-a binelea, ba chiar mă-nveselesc când îmi dau seama că avem totuşi vechiul nostru aparat foto, care încă ştie să facă nişte poze foarte faine. Afirmaţie discutabilă, ştiu, pozele alea faine mai ţin şi de fotograf … În plus, dat fiind că părăsisem poteca ca să trag în poză un monolit interesant, era cât p-aci să calc pe o ţestoasă care se ascundea în iarbă. 🙂 Poze, poze!
Pe alocuri poteca e cotropită de şuvoaie de apă, aşa că pe Filip l-am luat pe sus ca să nu-şi înnoroieze adidaşii cei noi. Am găsit un pui de ţestoasă de mărimea pumnului lui Matei, iar imediat după aceea o broască râioasă care era mai mare decât ţestoasa! 🙂
Pe la jumătatea urcuşului am mai găsit o ţestoasă – poze, poze!
Ultima porţiune de drum, pădurea aia tânără, a fost … mirositoare rău. Am ajuns pe vârf după două ore de urcuş presărat cu multe pauze de poze, apă şi odihnă. Am stat puţin la cruce, după care, la sugestia lui Matei, am coborât câţiva metri sub vârf ca să scăpăm de vântul care sufla în creastă şi am luat pauza de masă – sau picnicul, aşa cum îi place lui Filip să spună. 🙂 Terminăm de mâncat şi o luăm din loc, ca să descoperim – surpriză! – că nu vârful cu cruce e Sulucu Mare, ci vârful de lângă el! Cel puţin aşa susţine indicatorul plasat pe acel vârf! Schimbăm două vorbe cu un grup care se odihnea pe vârf şi începem să coborâm spre şaua dintre Sulucuri.
Coborârea a mers repede, urcuşul spre Sulucu Mic nu prea. Apucasem să-i spun lui Filip că următoarea pauză mare o facem la băncuţele din Şaua Şerparu, aşa că întrebarea “- Cât mai avem până la băncuţe?” se repeta obsedant. Ajungem sus pe Sulucu Mic, tragem câteva poze şi o luăm din loc spre … băncuţe. 🙂 Care nu sunt deloc aproape.
Mai întâi coborâm în şaua de după Sulucu Mic, apoi urcăm spre vârful Piatra Râioasă, de unde, în sfârşit, se văd băncuţele! 🙂 După ce traversam bucăţica de junglă a munţilor Măcin, victorie! Am ajuns la băncuţe! Ce urmează? Picnic, evident. 🙂 Mâncăm, ne mai odihnim puţin, după care o luăm din loc repede, nebunul ăla de soare începuse să ardă ca naiba.
Salutăm din mers Sfinxul şi Mâna cu arătătorul întins şi ne grăbim spre vârful Vraju, unde facem o ultimă pauză. Scurtă, că tocmai picase o ţestoasă din cer (poze, poze!), şi nu mai aveam nici apă. 🙂 Aşa că începem coborârea spre izvorul de la mănăstire. Singura care nu aluneca era mami, fiind şi singura încălţată cu bocanci. Noi, băieţii, mai mult patinam decât să păşim. 🙂 Ajungem în sfârşit la izvor, unde-mi promisesem că o să beau apă până n-oi mai putea. De unde-atâta băut … izvorul avea apă, dar apa aia mirosea a ouă clocite. 🙁 Am băut, ce să facem, dar nu din plăcere şi pe săturate, aşa cum ne doream, ci de sete. 🙂
Am ajuns la maşină – unde ne aşteptau cuminţi bateriile uitate de mine la plecare 🙂 – şi mi-era o sete … Aşa că am condus până la benzinăria de la intrarea în Măcin de unde ne-am luat fiecare câte o îngheţată. Plus o sticla de Pepsi pentru şofer şi apă pentru restul trupei. Cu foamea şi setea potolite, ne-am îndreptat spre casă, unde am ajuns pe la 22:00. Fără peripeţii. 🙂
Bonus – câteva filmuleţe – urcuşul pe Sulucu Mare şi ţestoasa de Măcin.
Asta clar a fost tura ţestoaselor. Am văzut cinci sau şase, mari şi mici, o groază de şopârle, ba chiar şi niste păsări mari care semănau cu ulii. De pe un panou informativ am aflat şi noi că erau şorecari. Mari.
Eu, unul, sper ca următoarea tură în munţii Măcinului să fie de două zile, mi s-a făcut un dor de stat la cort … Şi poate n-om mai aştepta câţiva ani până să revenim pe-aici …