Pe munte

Prima oară pe Moldoveanu

Când: 02 – 03 August 2014
Unde: munţii Făgăraş
Cine: Radu, Andrei, Dan, Andreea, Laura, Holger, Matei şi tati

 

De aproape trei ani ni se pusese pata să ajungem pe Moldoveanu, uite că anul ăsta ne-a ieşit.

 

Traseu: stâna lui Burnei – Valea Rea – Portiţa Viştei (triunghi roşu) – Viştea Mare – Moldoveanu (bandă roşie) – Curmatura Moldoveanului (triunghi albastru, triunghi galben, cruce roşie) – Lacul Galbena – stâna lui Burnei (cruce albastră)

 

 

Vineri (01.08.2014)

 

Vineri dimineaţă primesc un telefon de la Dan Munteanu:

 

– Eşti ocupat în weekend? Facem un Moldoveanu cu copiii?
– Bineînţeles, răspund, când plecăm?

 

Drept răspuns am primit un e-mail cu conţinutul: “http://www.meetsun.ro/jurnale-trasee-montane/moldoveanu-o-zi-buna-pe-valea-rea/” şi cu mesajul: studiază-l!

 

Aşa că vineri după-amiază ne întâlnim la o terasă din cartier – părinţi, copii şi Holger (vă mai amintiţi de Holger? de câteva zile e în Bucureşti, stă la Dan şi Claudia) – pentru a pune ţara la cale. După câteva beri şi sucuri planul era făcut.

 

În drum spre casă am făcut aprovizionarea din cel mai apropiat de casă MegaImage – asta a fost cea mai grea decizie: care MegaImage e mai aproape, cel de la colţ sau cel aflat la doar vreo două sute de metri distanţă de primul?

 

Sâmbătă (02.08.2014)

 

Întâlnirea era fixată la alt MegaImage ( 🙂 ştiu, sunt mai dese ca ciupercile după ploaie ), cel din Cartierul Latin, la 9 dimineaţa fix, aşa că pe la 9 şi jumătate reuşeam şi noi să intrăm pe autostrada spre Piteşti. Pauza de masă am luat-o în Curtea de Argeş, extrem de devreme pentru aproape toată lumea, dar pizza pe care am comandat-o în unanimitate 🙂 a compensat, a fost chiar foarte bună, aşa că nu s-a mai plâns nimeni de ora timpurie.

 

După mai mult de 30 km de forestier obositor, presărat cu râuri şi lacuri, presărat în sensul că nu le oferea doar ca privelişte, ci ca obstacole, am ajuns la stâna din Valea Rea, zisă şi a lui Burnei. Aici, surpriză: o groază de maşini parcate de mai-mai să nu găsim şi noi un loc să parcăm maşinile noastre, în plus, niciun loc bun de cort!

 



 

După ce ne-am câcâit noi vreo juma’ de oră încercând să găsim măcar un loc bun de pus corturile, am renunţat la idee şi ne-am întors vreo 500 de metri până într-o poieniţă de pe marginea drumului. Nu era chiar o poieniţă, dar era singurul loc plat mai apropiat de stână unde încăpeau corturile noastre.

 



 

De-abia reuşiserăm să instalăm corturile când a început ploaia. Măi, şi ce ploaie! Una d-aia cu strigături, deasă şi grea. Ne-a ţinut pe toţi în maşini cam vreo oră, după care a început să dea semne că s-ar opri.

 



 

Am reuşit să aprindem focul – cu ajutorul inestimabil al lui Holger – şi astfel am putut mânca cărniţa pe care o aveam la noi. Cam în acelaşi timp au apărut doua prietene de-ale lui Dan, cunoştinţe mai vechi şi de-ale noastre.

 







 

Am mâncat, am băut, am vorbit, ne-am culcat, şi cu asta am terminat povestea primei zile în Făgăraş.

 

Duminică (03.08.2014)

 

Planificasem de cu seară să intrăm în traseu pe la 8.

 






















 

Bineînţeles, am reuşit să facem asta abia pe la 9. Prima porţiune a traseului, urcarea pe Valea Rea, a fost cam cea mai dificilă. Dificilă pentru mine, deoarece cu maxim două minute înainte să ajung în Portiţa Viştei, unde mă aşteptau aproape toţi, am clacat şi am fost nevoit să iau o pauză mai lungă. După ce am mâncat mi-am mai revenit.

 


























 

Am ajuns în Portiţa Viştei şi am stat să le aşteptăm şi pe fete, care, odată ajunse, ne-au anunţat că se-ntorc pe-acelaşi traseu. Am început să urcăm spre Viştea Mare, acum a venit şi rândul lui Matei. La un moment dat, mi-a zis: “- Tati, nu mai pot”. Aşa că am mai luat o pauză lungă, după care am schimbat tactica de mers: la fiecare 100 de paşi luam o pauză de câte 1 minut. A funcţionat perfect.

 
















 

Pe Viştea Mare … aglomeraţie mare. Şi Moldoveanu părea atât de departe că nu mai lipsea mult să ne descurajăm complet. Dar ne-am mai odihnit un pic, ne-am adunat puterile şi am pornit spre el. Am avut ceva emoţii în despicătura Moldoveanului, dar ne-am descurcat cu brio. În sfârşit, după ceva chin, am ajuns pe Moldoveanu! Emoţie, bucurie, oboseală, poze, schnaps ( tradiţiile lui Holger 🙂 ), mâncare, ţigară. Mergea şi-o bere. 🙂

 
















 

Am stat pe vârf cam jumătate de oră după care am început coborârea. Totul a decurs bine până am reuşit să calc strâmb şi m-am ales cu o entorsă urâtă. Aşa că ne-a luat încă vreo 5 ore să facem ultimele 2,5 ore ale traseului. Eu mergeam foarte încet, şchiopătând, chinuit de sete, noroc cu Matei că a stat tot timpul lângă mine aşa că nu m-am plictisit. Apropo fiule, mi-ai arătat că pot să am încredere şi că mă pot baza pe tine, îţi mulţumesc mult că ai rămas cu mine, fără tine mi-ar fi fost mult mai greu.

 














 

Am ajuns la maşină pe la 8 seara, am înfulecat repede câte ceva şi am tăiat-o spre casă. Pe la miezul nopţii îl lăsam pe Holger la Dan şi Claudia, peste încă un sfert de oră ajungeam şi noi acasă. Asta a fost tura pe Moldoveanu, tură care ne-a arătat lipsa noastră de antrenament şi care ne-a învăţat, printre altele, că întotdeauna e bine să rămânem împreună, pentru că, mai ales pe munte, oricând ţi se poate întâmpla ceva.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *