Când: 29 – 30 August 2015
Unde: munţii Bucegi
Cine: Radu, Andrei şi Dan Munteanu, eu şi Matei
Am planificat tura împreună cu Dan cu doar o săptămână înainte – ne doream să urcăm din Şimon până la vârful Omu prin valea Gaura, apoi să mergem pe creastă până la refugiul din şaua Bătrâna, unde aveam de gând să înnoptăm, urmând să ne întoarcem în Şimon prin şaua Strunga şi poiana Guţanu. Traseul final l-am stabilit la faţa locului – în funcţie de timpul rămas şi de gradul nostru de oboseală – până la urmă am urcat din valea Gaura pe o potecă ciobănească care ne-a scos în apropierea vârfului Doamnele.
Am plecat de acasă la 06:30, ne-am oprit la Petrom să punem benzină şi să cumpărăm rovignetă. Înainte să ieşim din Bucureşti am realizat că am uitat brânza acasă. 🙁 Aşa că am oprit la un magazin în Bran şi am cumpărat o bucată de brânză care s-a dovedit a fi a naibii de sărată. 🙂 Imediat ce am ieşit din Şimon am dat de o primă barieră. Acolo am lăsat maşina şi pe la ora 10 intram în traseu.
Ziua 1: Şimon – stâna Gaura (triunghi galben) – valea Gaura (cruce roşie) – vârful Doamnele (nemarcat) – şaua Bătrâna (bandă roşie)
Ne-a luat aproape trei sferturi de oră să parcurgem drumul forestier de pe valea Şimonului. La capătul lui am găsit o măsuţă şi două băncuţe. Întrucât ne era foame, ne-am oprit să mâncăm.
Chiar la intrarea în valea Gaura am dat peste monumentul funerar ridicat în memoria soldaţilor români şi israelieni care au murit în accidentul de elicopter din iulie 2010. Noi continuăm să urcăm lejer pe malul râului Gaura, la un moment dat poteca părăseşte râul şi începe să urce abrupt prin pădure. După aproximativ o jumătate de oră de urcuş susţinut, ne oprim într-o poieniţă să ne odihnim. Dan a ajuns la aproape un sfert de oră după noi şi ne-a spus că are probleme cu tensiunea. 🙁 Îngrijorător, deoarece traseul de azi necesită un efort mare, diferenţa de nivel fiind de aproximativ 1450 de metri. Aici am pus la punct traseul final şi am luat decizia să nu mai urcăm la Omu, ci direct spre vârful Doamnele pe o potecă nemarcată, scurtând astfel traseul cu câteva ore.
Am continuat să urcăm şi am ajuns într-o poiană frumoasă, cu o privelişte care rivalizează cu cea de la cabana Mălăieşti, oriunde te uitai vedeai doar pereţi impunători de stâncă. În mijlocul poienii trona o stâncă imensă, pe care copiii au escaladat-o imediat.
Tot aici am găsit un indicator spre cascada Moara Dracului. Ne-am bucurat, pe lângă că urma să admirăm cascada, ne refăceam şi rezervele de apă. La cascadă (căderea de apă să tot aibă vreo douăzeci de metri) am făcut popas şi ne-am cocoţat până la locul unde cădea apa. Am mai ronţăit câte ceva şi ne-am umplut bidoanele cu apă rece.
Imediat cum plecăm de la cascadă dăm peste nea Ion, cioban la stâna de sub şaua Hornuri, care era însoţit de Vilma, căţeaua lui. Nea Ion are 60 de ani, e ciung, îi lipsesc degetele de la mâna dreaptă, accidentul s-a petrecut la moara unde lucra înainte să se facă cioban. Am continuat să urcăm împreună şi pe drum ne-a povestit că noaptea trecută au venit urşii la stână, unul s-a dus la oi, iar celălalt a intrat în stână unde a mâncat pastramă, a băut jintiţă şi a mai găurit şi bidonul cu motorină! 🙁
Copiii s-au distrat de minune şi au trecut lejer de partea cu lanţuri. Eu şi Dan am gâfâit puţin, în parte din cauza rucsacilor grei, în parte din cauza oboselii.
Când am intrat în a doua căldare a văii Gaura am făcut un popas mare. În timp ce-l aşteptam pe Dan copiii imitau caprele negre, găsisera două stânci apropiate şi se distrau sărind de pe una pe alta.
Nea Ion ne-a invitat să dormim la stână, asigurându-ne că are suficient loc pentru noi. M-am sfătuit cu Dan, care mi-a spus că e foarte obosit şi că ar prefera să mergem la stână, nu la refugiu. Şi mie îmi cam făcea cu ochiul să mănânc un bulz, aşa că am acceptat.
În drum spre stână nea Ion ne-a arătat o fântâniţă folosită de ciobani, care nu prea mai avea apă. Ajungem noi la stână, unde suntem întâmpinaţi de vreo doi ciobăneşti gălăgioşi, şi remarcăm imediat că în două paturi late de vreun metru nu avem cum să intrăm cinci oameni. 🙁 În plus, în mijlocul camerei era atârnată o oaie jupuită, viitoare pastramă, priveliştea nefiind pe placul copiilor. 🙁
Aşa că am decis să ne continuăm drumul spre refugiul din şaua Bătrâna pe o potecă ciobănească care ne-a scos în apropierea vârfului Doamnele. Pe la jumătatea drumului spre creastă am dislocat un bolovan care s-a oprit pe mâna lui Radu, 🙁 din fericire era la doar doi metri în spatele meu, aşa că bolovanul nu a apucat să prindă viteză. Mi-am cerut iertare pentru neatenţie, am văzut că nu a păţit nimic grav şi am continuat urcuşul.
După vreo cincizeci de minute de urcuş chinuitor am ieşit în creastă, unde cam bătea vântul. Am pus câte ceva pe noi şi am continuat pe creastă până la refugiu, unde am ajuns chiar când apunea soarele.
Refugiul nu era gol, în el se mai aflau două grupuri, în total cinci persoane. Zece, cu noi. Am lăsat rucsacii în refugiu şi am pus pastele la fiert (fir-ar … prea multă apă irosită şi noi nu aveam suficientă). Prima serie de paste au mâncat-o copiii (Matei şi Andrei). În timp ce ei mâncau am pus la fiert a doua serie de paste, deşi nu-mi prea mai era foame. Normal că nu am mâncat aproape nimic, doar am mai consumat din apă. 🙂
După ce am “mâncat” şi eu, am intrat în refugiu. Întrucât eram convins că se va lăsa rece la noapte, l-am înfofolit bine pe Matei (două perechi de şosete, două de pantaloni, tricou, polar, geacă), aşa că toată noaptea copilul a făcut streap-tease. Pe rând a dat jos geacă, pantaloni, şosete. 🙂 În sfârşit, nani!
Ziua 2: şaua Bătrâna – şaua Strunga (bandă roşie) – poiana Guţanu (bandă + cruce roşie) – culmea Pietrele Albe (bandă albastră) – Şimon (triunghi galben)
În refugiu s-a auzit toată noaptea muzică, mă gândesc acum că e posibil să fi fost telefonul meu, care era pus să sune la 07:00 şi pe care-l ţineam cu mine în sacul de dormit, ca să nu trezească pe toată lumea. 🙂 Eu m-am dat jos din “pat” pe la 7, Dan imediat după mine, copiii pe la 8 fără ceva. Eu şi Dan am băut un ness, am mâncat de dimineaţă, ne-am strâns bagajele şi am descoperit că, împreună cu Matei, mai avem maxim un litru de apă. 🙁
Pe la nouă fără un sfert am început traseul de creastă. Eu mă simţeam excelent, aveam rucsacul mai uşor cu cel puţin cinci kilograme (patru de apă, unul de bere, plus nişte paste). La fel şi Matei, el căra mai puţin cu vreo două kilograme.
Am trecut pe rând de vârfurile Bătrâna, Colţii Ţapului şi Strungile Mari. Când mai aveam puţin până să ajungem în şaua Strunga, Matei a realizat că şi-a uitat rucsacul la ultimul popas. 🙂 Ghinion, toată apa noastră era în rucsacul lui, aşa că a trebuit să se întoarcă după el. 🙂
În şaua Strunga Mare am început să căutăm marcajul cruce roşie. Bineînţeles că nu l-am găsit, aşa că am continuat să mergem spre Strunga Mică. Acolo, surpriză, am găsit un indicator spre … Leaota! Nu-i a bună! Ne-am uitat pe hartă şi ne-am dat seama că traseul nostru continua totuşi prin şaua Strunga Mare, aşa că ne-am întors. 🙂 Am început să coborâm pe bandă roşie şi la vreo treizeci de metri de la stâlpul indicator am găsit – bine pitit – marcajul dorit: cruce roşie. 🙂 Acum, că aveam confirmarea că suntem pe drumul cel bun, ne mai lipsea doar apa ca să fim complet mulţumiţi.
Traseul e o adevărată plăcere, coboară domol pe sub muntele Grohotişul, dar trece pe lângă câteva stâne. La un moment dat a trebuit să trecem fix prin mijlocul unei turme de oi :), din fericire căţeii au fost foarte cuminţi, nici măcar nu ne-au lătrat.
Norocul a ţinut cu noi, am găsit un izvor amenajat la maxim o jumătate de oră după ce am început coborârea. Aici am stat vreo douăzeci de minute până ne-am potolit setea. Eu am băut aproape doi litri de apă. 🙂
Am mai trecut prin mijlocul unei turme de vaci, ne-am mai zgâit la Piatra Craiului, am admirat abruptul crestei vestice a Bucegilor şi în cele din urmă am intrat în pădure. Am continuat să coborâm până în poiana Guţanu, unde am făcut popas.
De aici, traseul continuă pe un drum forestier plictisitor, până se intersectează cu forestierul pe care am urcat ieri dimineaţă. După încă mai bine de jumătate de oră ajungeam la bariera unde lăsasem maşina.
La maşină ne-am schimbat şi am decis să evităm aglomeraţia de pe DN1, aşa că am luat-o înspre Piteşti. Greşeală mare, drumul e în lucru, sunt o groază de semafoare, iar la Mioveni e unul nesimţit care ţine aproape douăzeci de minute! În Câmpulung am mâncat o pizza bună, iar acasă am ajuns pe la 20:30.
Bonus – câteva filmuleţe.
În concluzie, a fost o tură normală :). Am mers un pic pe un traseu nemarcat, ne-am rătăcit un pic, ne-a fost un pic sete. Am ajuns pentru prima dată pe creasta vestică a Bucegilor. Traseul, deşi lung şi obositor, a plăcut tuturor. Întrebaţi cum li s-a părut, copiii au răspuns: “- Frumos … greu … frumos … greu …”. 🙂 Iar eu mă conving cu fiecare tură ce trece că am nevoie de alţi bocanci, ai mei Scarpa mă lasă fără piele pe călcâie …