Pe munte

Prin munţii Buzăului – schituri, agatoane şi trovanţi

Când: 30 – 31 Mai 2015
Unde: masivul Ivăneţu din munţii Buzăului
Cine: toată familia

 

De câteva săptămâni dragul meu soţ tot ticluieşte planuri de vacanţă.
Euforic şi exaltat de realizările lui cade iute în borcanul cu supărare când noi pe alocuri mai comentăm, modificăm, schimbăm sau chiar anulăm ceea ce el a plănuit cu atâta sudoare.

 

Unul dintre aceste planuri a fost vizitarea schiturilor rupestre din Buzău, plan care a fost amânat de vreo două ori.
Şi pentru că îşi dorea să mergem cu mic cu mare s-a tot învârtit până a stabilit: “gata în 30 Mai mergem la schituri, vorbesc cu Diana” …
Spun a fost pentru că sâmbătă dis-de-dimineaţă am pornit voiniceşte spre schituri …
Nu ştiu la ce se aşteptau ai mei, însă pot spune, cu mâna pe inimă, că eu eram entuziasmată foc la gândul că voi auzi poveşti cu balauri, feţi-frumoşi etc.
Poveşti promise cumva de către ghidul Diana Gavrilă, la ale cărei servicii am apelat şi pe care o văzusem în câteva filmuleţe şi fotografii pe net.

 

Întâlnirea a avut loc la muzeul chihlimbarului din Colţi, unde rând pe rând s-au adunat toţi cei care făceau parte de acum din grupul 30 Mai 2015. De aici am “năvălit” spre Aluniş, răscolind tot praful de pe uliţă, scoţând pe la garduri niscaiva săteni zgândăriţi puţintel de şirul de maşini care nu, nu mergeau nici la nuntă, nici la vreo înmormântare, ci doar să tragă cu ochiul la schiturile lor.
Maşina noastră, de astă dată, s-a dovedit a fi un cal nărăvaş care a avut probleme în a urca o uliţă, în pantă ce-i drept (satul este aşezat pe deal) şi împănată cu pietriş.

 

Ziua 1: biserica rupestră din Aluniş – poiana Cozana – schitul Fundu Peşterii – chilia lui Dionisie Torcătorul – chilia lui Iosif – schitul Agatonul Vechi – schitul Agatonul Nou – crucea Spătarului – vârful Ţurţudui – piatra cu urme de animale – Piatra Îngăurită

 

Am fost surprinşi de un soi de apartament cu două camere în care cine ştie câţi oameni au locuit sau câţi vrednici s-au nevoit. În prima erau săpate în perete locuri mici – ne spune Diana – pentru icoane. Interesant este că deasupra unui astfel de loc apare crucea malteză.
După o escaladare la care nu se aştepta nimeni, dealtminteri demnă de caprele negre, am văzut Scaunul Domnului, după care am pornit voiniceşte cu rucsacurile în spate spre poiana Cozana.

 
















 

Drumul foarte pitoresc, stăpânit de linişte şi pace, de verde şi viaţă, şi dacă nu ar fi fost căldura probabil că am fi mers mai cu spor. De aceea odată intraţi în pădure am făcut popas de taifas şi răcorire cu aer proaspăt de pădure.
Şi cum aveam să constatăm ulterior, Diana nu prea face popasuri lungi aşa că 3-4 guri de aer şi … mai departe spre – printr-un tărâm scăldat în verde de smarald, de malachit, de aventurin, presărat cu copaci, înmiresmat cu flori de parcă ar fi de-a dreptul trena Cozanei – poiana Cozanei.

 



















 

Fată de împărat sau fiică de ţăran, nu ştie nici Diana, dar importantă totuşi din moment ce natura o apără la miazăzi cu un mare zid stâncos înzestrat cu un cub capcană care e gata să se rostogolească peste cel care ar pune mâna pe comoara din Fundu Peşterii. Eee … ei … aici să auzi ce poveşti cu ritualuri de iniţiere a căpeteniilor războinice a găsit de cuviinţă Diana să ne relateze … nu ştiu de ce dar gândurile nu mă duc deloc către aşa ceva.
În schimb fiul meu îmi arată cum într-un locşor altădată însufleţit de cine ştie ce importanţă îşi făcuse acum casă un impresionant ţânţar … sau poate era paznicul comorii deghizat!!!

 




 

Purcedem mai departe, de astă dată spre chilia lui Dionisie Torcătorul, ticluită bine într-o stâncă care-şi face brusc apariţia în pădure.
Întotdeauna am avut senzaţia că păcatele trebuiesc cumva închise, ca şi când ai face un cerc pe care îl închizi în punctul de plecare dar cu lecţia învăţată plus o şansă de a merge mai departe.
Ei bine, aceste drumuri anevoioase, din vârf de munte uneori, escaladarea unor scări din lemn precare, intrările făcute ca pentru liliputanii lui Gulliver, îmi spun că păcatele rămân şi nici nu primeşti şansa de a merge mai departe.

 

Chilia mică, probabil mai întâi adăpost pentru omul primitiv şi apoi pentru cel ce dorea a-l simţi pe Dumnezeu, aceasta oferindu-i condiţiile necesare unui contact, unei înălţări spirituale.
Păcat că unii sunt apucaţi de impulsuri non-spirituale şi lasă urme … urâte şi pentru care păcatele nu contează.

 















 

Pauză de masă în sfârşit, spun unii, alţii profită şi mai dau o raită prin vreascuri căutând cu disperare topoare, târnăcoape, beţe magice. Să nu credeţi că pauza a durat cine ştie cât, preţ de o îmbucătură şi cât Diana şi-a umplut sticla la un izvor cu apă sulfuroasă. Terapeutică, spune ea. Am fi încercat noi, dar nasurile noastre au cam spus în cor “nu ne trebuie”.

 


 

Mai departe, următorul obiectiv: chilia lui Iosif, la care se ajunge după un drum destul de lung şi un urcuş neaşteptat, obositor pentru toţi, aşa încât odată ajunşi, teoriile Dianei, presărate cu termeni greu de digerat la momentul respectiv, nu mai captivează pe nimeni. Eu eram cu ochii după Filip mai tot timpul, aşa că abia în momentul în care am primit aparatul foto am văzut cu adevărat chilia dealtfel destinată ieromonahilor – aşa spune Diana.
O stâncă aproape dreaptă pe care vegetaţia şi-a făcut loc dar care în pântecul ei a găzduit probabil călugări, fugari, haiduci, răzvrătiţi, oameni care poate au simţit vrednicia celor sfinţi ce s-au nevoit odată aici. Şi ca totul să fie cât mai sigur de strajă stă un falnic dac … oare doar el mai aduce aminte de daci şi de statornicia lor pe aceste meleaguri?

 














 

Urcăm din nou prin pădure, spre Agatoane …
Agatonul vechi – pietre, stânci, un locaş al cărui tavan s-a prăbuşit încărcat de prea multe … Scuze, aici eram lesa lui Filip, prăpăstii la tot pasul, el vroia să se urce pe toate pietrele, nu am auzit nimic din cele relatate de Diana. Nici tati nu cred să fi auzit ceva pentru că era foarte ocupat cu aparatul foto şi cu … Matei.

 

– Nu mami, nici eu nu am auzit nimic.

 










 

Agatonul nou – oboseala a devenit tot mai mare, cei mai mulţi întrebau ce mai avem de văzut şi dacă mai urcăm. Noroc că acest agaton era mai nou … Se vede câte ceva, eu tot lesa lui Filip, dacă ştii tu ceva demn de spus aici, tati … te rog … eu nu am înţeles ce-i cu agatoanele astea.

 

– Îmi pare rău mami, sunt la fel de ignorant ca şi tine în privinţa acestui schit.

 

















 

Să nu credeţi că s-a terminat, nu, pleacă Diana agale pe potecuţă, Matei – ca mai tot drumul – o flanca, noi – ca mai tot drumul – la urmă, spre următorul obiectiv – crucea Spătarului. Adusă aici cu douăsprezece perechi de bivoli, trasă pe buşteni.
Abia aici am parte în sfârşit de povestea mult aşteptată cum că ar fi o comoară undeva pe acolo păzită de un balaur care se pare că a paralizat pe loc pe cel care a avut curajul să găsească intrarea. Acesta pierzându-şi viaţa la doar câteva zile. Se pare că a fost îngropată pentru a fi de folos în momentele de restrişte ale ţării (că multe momente de linişte a avut ţara asta). Acum tot pe undeva ar trebui să existe şi instrucţiuni de păcălire / domolire / îmblânzire a balaurului sau poate ar trebui să aşteptăm venirea Hobbitului cu al său inel magic cu tot. Deşi poate ar fi mai bine să rămână acolo, ferecată, pentru o generaţie mai liberă, mai înţeleaptă, mai curată, care va şti şi va face ce trebuie cu ea.

 

Fermecaţi de poveste, eu – mulţumită şi însufleţită de întâlnirea cu balaurul, pornim spre vârful Ţurţudui, nu departe de cruce, dar pe o cărare foarte capricioasă datorită mulţimilor de trunchiuri de copac căzute pe ea. Fiecare din noi a ales câte o modalitate personală de a trece de ei, fie luându-i în braţe, fie trecând pe sub burţile lor, tati chiar a ocolit câţiva fiind nevoit de gabaritul depăşit pe nume Filip cel purtat în spate.
Surprinzător este că aceşti copaci nu sunt căzuţi din cauze naturale, furtuni, trăznete, nu, ei sunt tăiaţi. De parcă cineva a vrut în mod deosebit să bareze drumul spre vârf. Deşi Diana nu a relatat nimic remarcabil despre aceasta, eu, preocupată de trecerea lui tati cu Filip, am uitat să o întreb.
Panorama este superbă, plină de forme unduitoare de parcă cineva a trecut cu mâna modelând pământul numai cu văi rotunde şi dealuri aduse de spate. Tonurile de verde sunt remarcabile, într-o armonie perfectă aşa cum numai natura poate face.
Însă, încă o dată mă copleşeşte liniştea pe care o degajă peisajul din aceste locuri. O linişte care mă însoţeşte din poiana Cozanei.
Linişte de vis, calmă, aproape magnetică … făcându-te să-ţi doreşti să mai zăboveşti puţin pe acolo. Ciudată senzaţie.
Fericirea a pus stăpânire pe chipurile tuturor, adică doar eram în vârf, nu ne mai putea pune Diana la urcat, gata vom coborî de-acum … da, da, ce bine …

 











 

Da de unde, planul ei era stabilit şi nu dădea niciun semn că ar dori să se abată cumva de la el. Aşa că ne întoarcem spre alte două obiective. Poteca lipsea cu desăvârşire sau mai bine zis vegetaţia a pus stăpânire pe ea sau poate cineva nu avea interes să trecem pe acolo … acum îmi vine să vorbesc, dar acolo ne simţeam ca şi în jungla Amazonului, unul în urma altuia încercam să ne croim drum prin pădurea de arbuşti “bine crescuţi”. Grupul nostru se înşirase în câteva plutoane, deseori ne regăseam 4-5 şi atunci începeam să strigăm în gura mare MATEIIII, MATEIII … speranţe deşarte.
Primul obiectiv – piatra cu urme de animale. O poveste frumuşică pe marginea căreia se poate broda în fel şi chip şi care are succes la copii. Pe scurt Dumnezeu a chemat aici animalele şi … le-a cam luat amprentele pentru a ajuta oamenii să le identifice mai uşor.
Înconjurând acestă piatră parcă într-un ritual de Diana imaginat, ne îndreptăm spre Piatra Îngăurită – un schit vestit se pare, care probabil ca şi celelalte a cunoscut diverşi locatari. Rămâne totuşi pregnantă ideea de schit unde s-au nevoit vrednici călugări care probabil au şi cunoscut la un moment dat voinţa lui Dumnezeu.
De remarcat şi aici crucea malteză – abia vizibilă în contrast cu îndârjirea românilor Ghiţă şi Dragomir care au ţinut să rămână încrustaţi în piatră. Ar fi putut alege o altă piatră.

 






 

Gata s-a terminat nu mai avem obiective de văzut astăzi, ne anunţă Diana.
Cu puţinele puteri rămase urmăm poteca de coborâre, desigur plutonul fruntaş se desprinde iar şi iar, şi noi simţindu-ne părăsiţi strigăm în gura mare MATEIII, MATEII … speranţe şi atât.
Salutăm din mers un trandafir sălbatic, imortalizat în fuga calului şi încercăm din răsputeri să-l liniştim pe Filip care declarase deja de pe vârful Ţurţudui că nu mai poate şi că îl dor picioarele.
Cu amărăciune a constatat că suntem foarte departe de casă, şi totuşi îşi dorea cu durere să meargă acasă la el. Matei i-a amintit că va dormi la cort care este practic o casă mobilă. “- Vreau la casa mobilă, vreau la casa mobilă odată”.
Am ajuns la un moment dat să punem şi cortul, să punem şi de paste … Ce mai, ritual de cort, la munte, seara.

 


 

Bună dimineaţa, bună dimineaţa … Ne-am trezit încet, încet cu toţii.
Abia ieşiţi din cort, după o noapte friguroasă, eu tremurând, căutam soarele cu disperare. Ne-am strâns destul de repede … Filip şi Matei au avut timp să se joace o tură cu căţeii vecinilor noştri de cort şi de drumeţie şi cu pisicile Dianei.

 









 

Ziua 2: muzeul chihlimbarului din Colţi – trovanţii de la Ulmet – Policiorii de la Ruginoasa

 

“Mâine ajungem cu maşinile la aproape toate obiectivele” – ne anunţase Diana cu o zi în urmă, parcă nu ne venea a crede. Dar aşa a fost.
Am vizitat cam pe fugă muzeul chihlimbarului din Colţi – micuţ, exponate puţine.
Chihlimbarul de aici este totuşi renumit în lume pentru paleta bogată de nuanţe.
De reţinut puterile tămăduitoare ale acestei răşini veche de mii de ani.

 










 

În jur de 10:30 am plecat în şir indian, maşină după maşină, spre trovanţii din Ulmet.
Drumul flancat de peisaje superbe, de case frumuşele ce mi-au atras atenţia încă de ieri, a decurs totuşi anevoios, datorită gropilor şi mai ales prafului care a aureolat fiecare maşină în parte făcându-le invizibile celor din spate.
În sfârşit, intrăm în satul Ulmet – forme domoale, aceeaşi linişte … de poveste, de parcă ai fi aici, acum, dar în acelasi timp … în alt timp. De parcă ai simţi două vieţi deodată … nu, nu am înnebunit, doar am simţit ceva.
Am intrat de-a dreptul într-o poieniţă similară cu cea a Cozanei.
Straşnic străjuită de o “salcie bătăuşă” spune tati, imposibil să nu te gândeşti câţi ani a petrecut acest copac acolo. Câte lucruri a văzut, a învăţat … aproape că te apucă gelozia.
Primul trovant, perfect rotund, aterizat parcă să pună capac la ceva. Capac s-au făcut şi Filip împreună cu domnul Vişan – un companion “bătrân pentru că are barbă” aşa a gândit Filip despre el, care nu a fost deloc deranjat de copiii noştri şi care ne-a însoţit privindu-ne ca pe proprii săi copii.
Ba chiar o bucată din drumul spre trovanţi am făcut-o cu maşina lui 4×4. Mulţumim frumos.

 

Aici Diana ne vorbeşte puţin despre aceşti trovanţi, despre materialul din care sunt făcuţi – gresie, despre poveştile auzite de ea de la înţelepţii satului dar şi despre câteva constatări ale unor geologi români.

 























 

Mie îmi par ca o ploaie de pietre, aruncate de cineva sau ceva, la supărare sau în joacă … cam aşa ceva.
Sunt spectaculoşi prin forma lor, prin poziţie, prin faptul că în sat se spune că este bine să ai unul în ogradă … este purtător de noroc.
Sunt foarte mulţi, răspândiţi pe o culme de deal continuând înspre pădure cu o coloană, a numit-o Diana, frântă sub propria-i greutate sau poate la impact. Remarcabile, curioase, gândurile îţi zboară lângă ele în toate părţile încercând să găseşti o explicaţie. Desigur că probabil este una simplă, la îndemâna noastră, şi tocmai de aceea nu o vedem.
Drumul de coborâre pe potecuţa din pădure a făurit o amintire, pentru că tati a reuşit să comunice foarte frumos cu Filip, aşa că am lăsat distanţă între mine şi ei pentru a le respecta momentul. Ce bine le-ar prinde cât mai multe momente de acest fel.

 






























 

Obiectivul numărul doi – Policiorii de la Ruginoasa.
Drumul până la acest obiectiv e ca precedentul – praf, praf, praf. Matei nu se mai oprea din strănutat. Filip, răpus de oboseală, a adormit aproape instantaneu. Fapt pentru care eu nu am urcat la Policiori. Fotografiile au fost făcute de tati – interesante mi se par însemnele de aici.

 

















 

Bonus – două filmuleţe – la chilia lui Iosif şi la trovanţi.

 


 

Poate într-o zi cineva mai înţelept dintr-o generaţie mai liberă, mai curată, va şti şi va face ce trebuie cu aceste însemne, schituri, simboluri, comori, trovanţi.
Stă în puterea noastră să pregătim această generaţie … oare?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *