Toamnă în Măcin

Când: 27 Septembrie 2015
Unde: munţii Măcin
Cine: toată familia

 

După mai bine de patru ani ne-am reîntors în munţii Măcin. A fost prima dată când Filip a ajuns aici şi tot prima dată când am reuşit să terminăm tot circuitul crestei Pricopanului. Fotograful turei a fost mami, iar pozele sunt excelente.

 

De data asta am ales să facem traseul în sens invers faţă de dăţile trecute şi să ne urcăm mai întâi pe cel mai înalt vârf al masivului, Sulucu Mare, urmând ca apoi să coborâm spre mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Superstiţie sau nu, a funcţionat.

 

Traseu: culmea Pricopanului (bandă albastră)

 

 

Nici nu am apucat să ne dăm jos din maşină şi mami a zărit un iepure. Am început să urcăm pe o vreme caldă şi pe măsură ce câştigam altitudine am început să mai dăm jos din hainele pe care le aveam pe noi. Poteca urcă domol, aşa că nici nu ne-am dat seama când am urcat.

 

 

Chiar înainte de urcuşul final spre vârful Sulucu Mare se intră în pădure (tânără, de salcâm). Când am ieşit din pădure am remarcat că vântul bătea destul de tare (şi a continuat să bată pe tot parcursul turei). Încet, fără să ne grăbim, am urcat cu toţii pe vârful Sulucu Mare (370 m).

 

 

Pe vârf am stat aproximativ un sfert de oră, deşi bătea vântul tare. Am început să coborâm şi undeva pe creastă Matei a găsit o colonie de … buburuze. 🙂 În timpul ăsta Filip îmi tot arunca bandana de pe spate pe frunte, spunând că semăn cu … Moş Crăciun. 🙂

 

 

Filip a coborât pe picioarele lui, spre marea mea mulţumire … de, copilu’ nu-i chiar uşurel. 🙂 L-am pus din nou în spate când am început urcuşul spre vârful Sulucu Mic. Pe vârf am făcut câteva poze faine.

 

 

Pe Sulucu Mic nu am zăbovit deloc, din cauza vântului. Aşa că am luat-o repede din loc, iar mami ne-a făcut nişte poze faine. În şaua premergătoare urcuşului spre vârful Piatra Râioasă am găsit …

 

 

Ţestoasa! Uraaa! Suntem pentru a treia oară în munţii Măcin şi acum avem – în sfârşit – norocul să vedem o ţestoasă. 🙂

 

 

După ce ne-am luat la revedere de la ţestoasă am început să urcăm spre vârful Piatra Râioasă. Greu, deoarece peisajul devine din ce în ce mai atractiv. 🙂

 

 

Pe vârf am luat o pauză mai consistentă, timp în care copiii au mâncat câte ceva. Am mai făcut o mulţime de poze, iar în final eu şi Matei ne-am căţărat pe un alt vârfuleţ din apropiere.

 

 

Am început să coborâm şi i-am spus lui Filip că semănăm amândoi cu nişte băbuţe, lucru care l-a distrat foarte tare. În drum am cules câteva măceşe şi am străbătut o mică junglă. Am ajuns în şaua Şerparu, unde am făcut un alt popas.

 

 

Imediat cum am început urcuşul spre vârful Vraju am “găsit” sfinxul din Măcin, iar vis-a-vis de el era mâna cu arătătorul întins spre cer. Filip s-a răsturnat cu scăunelul lui şi gesticula de parcă era un gândac întors pe spate. 🙂 Pe vârful Vraju am stat doar câteva minute şi am făcut câteva fotografii.

 

 

Am coborât repede de pe vârf, am făcut o sesiune foto cu copiii şi am început porţiunea finală a traseului – coborârea spre mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Dar mai întâi a fost urcuşul care ocoleşte vârful Caramalău, aici Filip a urcat pe picioarele lui. Tot pe picioarele lui a făcut şi coborârea până la maşină. 🙂

 

 

Am avut puţin ghinion pe drumul de întoarcere – am prins bariera după Slobozia şi am stat cam jumătate de oră. 🙁 Acasă am ajuns puţin înainte de ora 20.

 

 

Bonus – un filmuleţ – ţestoasa de Măcin.

 

 

Sincer, a fost cea mai reuşită tură de până acum în munţii Măcinului. N-am găsit noi tronul lui Ştefan, nici mormântul, n-am vizitat nici mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Dar astea sunt doar câteva din motivele pentru care vom reveni în munţii Măcinului.