Prin alte părţi

Vacanţă în Bucovina – ziua 1

Când: 20 – 25 Iunie 2015
Unde: Bucovina
Cine: toată familia

 

Ziua 1 (Sâmbătă, 20 Iunie): Bucureşti – mausoleul eroilor de la Mărăşeşti – mănăstirea Bistriţa – casa memorială Ion Creangă din Humuleşti – cetatea Neamţ

 

După o perioadă destul de agitată, începând cu teze şi terminând cu serbare grădi (pentru care am avut de confecţionat costum de paiaţă) plus o festivitate de premiere reprogramată a venit, în sfârşit, timpul pentru a pleca în călătorie, vacanţă … nu prea sunt sigură ce termen să folosesc.

 

Dacă aş fi scris textul înainte de a pleca aş fi folosit din prima vacanţă, acum însă nu aş mai spune aşa şi nici călătorie nu aş folosi. Ambele mi se par acum nepotrivite …

 

Mai ales pentru ceea ce a simţit, realizat fiecare dintre noi în aceste zile de sfârşit de iunie.
Voi lăsa deschise simţurile, ca până la terminarea înscrisului meu acestea să mă ajute să găsesc un termen mai potrivit.

 

Aşadar în dimineaţa zilei de 20 iunie, sâmbătă, noi toţi pornim la drum, eu nerăbdătoare să văd, să simt, să primesc … ceva, soţul meu pregătit pentru un traseu cu maşina, Matei botoşat că ratează câteva zile cu prietenul său Andu, cât despre Filip ce să spun … ştia că mergem în Moldova şi atât.

 

Până să ieşim din Bucureşti, mă gandesc repede că din punct de vedere logistic totul este în regulă. Bagajele sunt în maşină – toate, nu am uitat nimic, hărţile – le avem, traseele sunt întocmite – pentru 5 zile, rezervări deasemeni pentru 5 zile – avem, deci nu mai rămâne decât să ne relaxăm şi să ne bucurăm de fiecare secundă chiar dacă este petrecută în maşină.

 

Lăsând Bucureştiul tot mai departe şi mai departe în spate, începem să ne simţim din ce în ce mai bine, copiii sunt vioi, plini de energie.

 

Energie, maşină, doi copii, nu e bine deloc. Rapid redirecţionare energie către un joc “Adevărat sau fals” – foarte bună idee tati. Atunci, cred că pentru tati, vacanţa “traseu cu maşina” a început să se transforme. Prinşi de febra jocului – trebuie să recunosc că ai noştri copii au fost mai prinşi de joc decât noi, până şi Filip a simţit din prima regula surprinzându-ne cu câteva întrebări, era să ratăm mausoleul eroilor de la Mărăşeşti.

 

Impunătoare construcţie. Zidurile, scările şi obuzele ne acaparează cu totul aşa că ne rezumăm doar la exterior.

 

Eu am fost surprinsă de reacţia unui obuz – încercând să fiu tandră, am luat în braţe unul. Ei bine acesta s-a lăsat luat atât la figurat cât mai ales la propriu. Am părăsit locul desigur doar cu amintiri şi câteva fotografii … obuzele sunt toate la locul lor.

 

Cinste celor care au căzut în luptele de la Mărăşeşti şi celor ce au trudit la construirea mausoleului.

 





 

Impresionaţi dar şi nerăbdători ne reluăm drumul, reluând şi jocul odată cu el. Kilometru după kilometru ne deplasăm spre destinaţie sigură Piatra-Neamţ şi anume mănăstirea Bistriţa.

 

Incredibilul abia acum vine, când mai aveam circa o jumătate de oră, se porneşte o ploaie căreia ştergătoarele maşinii nu-i puteau face faţă. Jumătate de oră a turnat şiroaie, nu vedeam semafoare, indicatoare, fapt pentru care am oprit şi am luat o mică gustare, aşa ad-hoc în maşină.

 

Spre şansa noastră, aproape de mănăstire ploaia se mai domoleşte. Impresionantă prin statură şi arhitectură, cu ziduri ca de cetate, îţi dă senzaţia că intri în spaţiul voievozilor de demult.

 

M-am strecurat uşor către icoane gândindu-mă că este un moment foarte bun să-l învăţ pe Filip să se închine. Mai întâi apropie cele trei degete bucheţel, apoi face semnul crucii îngânând după mine “ÎN NUMELE TATĂLUI, AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, AMIN! DOAMNE AJUTĂ!”

 

Am ajuns şi în faţa unei icoane care mi-a atras atenţia din două motive: unul, reprezenta o femeie ce ţinea în braţe o fată şi doi, chipurile acestora erau foarte şterse.
Acum am aflat că este vorba despre icoana vestită a Sfintei Ana cu Maica Domnului pruncă, din faţa catapeteasmei, în partea dreaptă. O icoană de mari dimensiuni ferecată în argint. O icoană făcătoare de minuni, vindecări, alungări de duhuri necurate, izbăvire din primejdii de moarte, este considerată în special ocrotitoarea mirenilor, a copiilor, femeilor şi ţăranilor.

 

Aici s-au rugat Maria Enescu şi Emilia Porumbescu pentru a avea copii.
Dar ea este mai cunoscută datorită combaterii secetei. Într-o vreme aceasta era purtată prin satele din Moldova în procesiuni în care deseori ploaia invocată o surprindea în plin câmp.

 

Părăsim biserica, nu înainte de a admira cât de îngrijite şi “înflorite” sunt clădirile anexe.
Mulţumim Preasfintei Fecioare Maria şi Sfintei sale Maici, Ana.

 









 

Şi purcedem cu veselie mare, mai departe, spre casa lui Nică a lui Ştefan a Petrei. Trecem peste “Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul” şi urmând indicatoarele ajungem la Casa Memorială Ion Creangă.

 

Eram nerăbdătoare să văd meleagurile povestitorului, locurile preferate din casă, obiectele duios zugrăvite în amintirile sale, dar în acelaşi timp nu aveam aşteptări mari în privinţa casei. Impresionant însă, am găsit un bordei întreţinut şi conservat cât mai bine posibil.

 

Încă de pe trotuar nostalgia mă cuprinde privind la gardul de nuiele împletite, aşezate pe orizontală. Gândurile noastre deja fug către lumea poveştilor. Nu ştiu ce au simţit ceilalţi dar pe mine m-a cuprins emoţia odată intraţi în casă.

 

Prima cameră, mică, prezintă informaţii despre familia lui. Cea de a doua este mai mare şi mai frumoasă. Ea ne prezintă lucruri şi obiecte ce au aparţinut familiei Creangă, fiecare păstrându-şi locul pe care îl ştim din povestirile sale. Motoceii pisicii, prinşi de sobă, ceaslovul, ulcioarele de apă, soba, măsuţa şi cele patru scaune, războiul de ţesut şi o copaie cu o păturică, în care Nică şi fraţii săi au fost legănaţi. Un detaliu ne-a atras atenţia – toate lucrurile erau mici. Da, dar ce om mare s-a născut în acest bordei mic!

 

Părăsim ograda privind încă o dată în jur, vrând parcă să nu care cumva să uităm bordeiul copilăriei româneşti.

 




















 

Parcă molipsiţi de entuziasmul lui Nică şi ignorând ora târzie de după-amiază decidem să vedem şi Cetatea Neamţ. Atacăm deci cu mult avânt, cu prea mult avânt panta ce duce către cetate, încurajaţi de tati încontinuu pentru că puterile noastre erau epuizate. Ajunşi sus, bucuroşi că vom beneficia de suficientă solitudine la vizitare, ni se taie scurt elanul de către un domn care deja făcea inventarul biletelor vândute: “este 17:45, la ora 18:00 se închide cetatea. Plecăm şi noi la familiile noastre”.

 

“Stânga-mprejur” zice tati scurt, “ne întoarcem mâine”. Zis şi făcut.

 



 

Ţinem drumul acum către Agapia, mai precis sat Filioara unde aveam să dormim prima noapte în Moldova.
O casă foarte mare într-o curte foarte mică. Dar cu siguranţă că învecinarea cu mănăstirea Agapia a făcut ca acestă casă să se transforme în pensiune.

 

Aveam să înţelegem mai târziu că dezvoltarea turismului în zonă a dat o nouă îndeletnicire localnicilor pe lângă cea de pădurar. Cea de a doua fiind de departe mai aducătoare de parale.

 

Tot în prima noapte am făcut cunoştinţă cu frigul. Da, am avut parte de seri friguroase, în rest ziua ne-am bucurat de o vreme numai bună pentru mezinul nostru.

 









 

Înainte de masa de seară am făcut o scurtă plimbare pe uliţele satului. Ne-am bucurat de casele bătrânesti cu cornişe decorate la care cu siguranţă, în alte timpuri au trudit meşteri mari, de căpiţele de fân care aduc cu cocoaşele unor cămile gigant, de colinele domoale străpunse din loc în loc de pomi fructiferi, de o familie de boboci de raţă ieşită la promenadă pe bulevard. Nu m-am putut abţine să nu gust câteva vişine mici şi rotunde, roşii-rubinii, gustoase cum numai în pomii de pe uliţa satului mai găseşti. Amintiri din copilărie mi-au răscolit sufletul. Pentru că până pe la 8 ani am copilărit la ţară şi încă mai ştiu ce gust au fructele ce cresc cu apă de ploaie şi soare.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *