Prin alte părţi

Vacanţă în Bucovina – ziua 2

Când: 20 – 25 Iunie 2015
Unde: Bucovina
Cine: toată familia

 

Ziua 2 (Duminică, 21 Iunie): mănăstirea Văratec – mănăstirea Agapia – casa memorială Alexandru Vlahuţă – schitul Agapia Veche – peştera cuvioasei Teodora de la Sihla – biserica “dintr-un brad” – schitul Sihla – mănăstirea Sihăstria – mănăstirea Secu – cetatea Neamţ

 

Pensiunea Narcisa din Filioara.

 


 
A doua zi, treziţi dis-de-dimineaţă, pornim din nou la drum, cu cămara sufletului pregătită să primească borcane cu esenţe alese. Prima mănăstire, prima esenţă – Mănăstirea Văratec.

 

Maica Olimpiada este cea care a fondat această mănăstire în 1785. Zona este de vis, pădurea conferindu-i un aer de staţiune şi de basm în egală măsură. Codrii de argint, din mesteacăn, şi codrii de aramă, din gorun, vechi de sute de ani, străjuiesc parcă această oază de linişte şi smerenie simţită la fiecare pas.

 

Biserica îţi inspiră curăţenie prin simplitate, cu două turle cilindrice, înalte, cu acoperiş în formă de clopot. Clădiri mai mari, impunătoare şi căsuţe albe dantelate înconjoară de jur împrejur biserica, despărţite de alei de piatră ce străbat curtea frumos împodobită cu flori, arbuşti şi copaci.

 

Din păcate biserica se află în plin proces de renovare aşa că slujbele se ţin în Paraclisul Sfântului Cuvios Iosif, unde am fost să ne închinăm la icoane, cu degetele bucheţel, semnul crucii şi îngânând după mine “ÎN NUMELE TATĂLUI, AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, AMIN! DOAMNE AJUTĂ!”.

 

Am aprins şi lumânări, fapt care a captat atenţia copiilor dar şi a fotografului. De reţinut că Matei a însoţit gestul lui şi cu o rugăciune. Aveam să constat mai târziu, după mai multe vizite pe la mănăstiri, că întotdeauna prima lumânare aprinsă era pentru tatăl meu, tataie Jean – Dumnezeu să-l trezească în împărăţia sa.
Îţi mulţumesc Matei, mă bucur că-i păstrezi amintirea vie, că eşti atât de sincer cu sentimentele tale.

 













 

Mergem mai departe, punând uşor capacul esenţei Văratec şi gândindu-ne la ce alte minunăţii să ne aşteptăm, spre următorul obiectiv – Agapia.

 



 

Maiestuoasă, zidărie albă, acoperiş verde, înveselită cu multe muşcate, este o construcţie cu un etaj ce ne întâmpină. Construcţie destinată cazării dar şi spaţii utile maicilor. Păşim în curte unde spaţiile verzi sunt frumos îngrijite, iar aleile sunt din piatră de râu şlefuită. Biserica nu este pictată la exterior, este zugrăvită în alb, cu elemente ornamentale foarte interesante şi are o singură turlă zveltă ce se poate vedea de departe, fiind mai înaltă decât zidurile înconjurătoare.

 

Ceea ce conferă o notă de distincţie de primă clasă mănăstirii Agapia sunt picturile lui Nicolae Grigorescu, realizate la vârsta de 20 ani. Se spune că scenele au fost inspirate din lucrările unor mari pictori şi că a folosit ca modele pentru feţele sfinţilor şi personajelor locuitorii din Agapia – copii şi chiar maici. Se presupune chiar că figura Sihastrului Daniil ar fi autoportret.

 

Faţă în faţă cu picturile lui Grigorescu suntem învăluiţi de privirile calde ale sfinţilor săi şi rămânem surprinşi de trăsăturile umane, line şi duioase ale acestora.

 

Numele mănăstirii vine de la călugărul Agapie, în limba greacă însemnând “drag” – “dragoste”, care a construit un schit situat la 2 km depărtare în munte, întemeiat în sec. XIV, retras aici în sihăstrie. Acest schit numindu-se acum Agapia Veche sau Agapia din Deal.

 












 

Chilii modeste dar cu frumoase broderii în lemn, cu perdele de un alb imaculat la ferestre, cu muşcate vesele pe prispe, cu grădini de verdeţuri desigur îngrijite cu multă dragoste de către maici, ne conduc către casa în care a locuit o vreme Alexandru Vlahuţă. Deschidem poarta parcă ruşinaţi că intrăm într-o curte în care nu am fost poftiţi, urmăm o alee, apoi urcăm câteva trepte şi suntem pe prispa casei. Un sentiment de tihnă pune stăpânire pe noi.

 

Cu voce blândă o măicuţă ne întâmpină oferindu-ne scrisoarea care ne-a oferit scrisoarea lui Alexandru Vlahuță adresată fiicei sale, Margareta.

 

O scrisoare plină de sensibilitate, de învăţăminte. O scrisoare care aş dori să fie citită şi recitită de copiii mei în fiecare an, la aniversare. Şi de mine de 10 ori pe an.

 












 

Ca suvenir şi nu numai, am adus de la Agapia două reproduceri după Grigorescu, Domnul nostru Isus Cristos şi Maica Domnului, Fecioara Maria. Două icoane pe care deja le iubesc şi le preţuiesc.

 

Aici Matei a cumpărat prima sticlă cu mir devenind pe loc parcă fermecat de acesta.

 

Desigur că şi aici ne-am închinat cu degetele bucheţel, am făcut semnul crucii şi a îngânat după mine “ÎN NUMELE TATĂLUI, AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, AMIN! DOAMNE AJUTĂ!”, am aprins lumânări şi ne-am retras uşor lăsând să se împletească esenţele din fir de credinţă, artă şi literatură spre a se aşeza apoi singure în borcanul cu numele AGAPIA.

 








 

Următorul obiectiv – Agapia Veche – drumul este însoţit de indicatoare, uşor de găsit. Se ajunge repede la marginea pădurii unde începe să urce când în pantă când lin, cotind tot către dreapta. Se termină la o poartă unde este un spaţiu mai larg pe post de parcare.

 

Aici am fost întâmpinaţi de o pisicuţă cu totul pe placul lui Filip. Pisi, pisi ba Filip, ba Matei … până ce o măicuţă aflată în trecere ne anunţă pe un ton îngrijorat că “are purici”. Matei scutură în mare viteză mâinile, Filip se uită lung la mâini căutând curios să vadă măcar un puricel.

 

Intrarea în mănăstire este străjuită de două tufe mari de iasomie care te învăluie imediat cu un parfum duios şi suav. Ce păcat că fotografiile nu pot reda şi acest parfum.

 

Intrarea propriu-zisă se face pe sub o clopotniţă impresionantă, cu etaj plus o turlă. Temelia îi este din piatră, iar partea superioară din lemn. Ea fiind singura construcţie care a rezistat vicisitudinilor vremii. Pereţii interiori ai arcadei sunt pictaţi în 2010 de către Vâja Liviu şi soţia sa Monica. Una dintre picturile centrale îi reprezintă pe Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie care s-au nevoit în acest lăcaş, rugând pe Isus să ocrotească mănăstirea Agapia Veche.

 

Din lemn, cu fundaţie din beton şi căptuşită cu piatră, cu o singură turlă, intrarea făcându-se prin lateral pe o uşă din lemn deosebit sculptată, biserica se găseşte în mijlocul mănăstirii.

 

Admirăm picturile bisericii, culorile foarte vii ne impresionează pe toţi, dar totuşi nu uităm să ne apropiem de icoane pentru a ne ruga şi a repeta cu degetele bucheţel, semnul crucii, “ÎN NUMELE TATĂLUI, AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, AMIN! DOAMNE AJUTĂ!”.

 

Matei, rămas fermecat din vale de mir, nu uită să-şi cumpere o altă sticluţă şi fiind foarte încântat, la ieşire ne-a miruit pe toţi. Entuziasmul atinge apogeul când ne roagă să ne întoarcem pentru a mai cumpăra încă una. 🙂 Îl rugăm frumos să aştepte pentru că va putea cumpăra şi de la alte mănăstiri mult doritul mir.

 

Zugrăvite în alb, cu aspect simplu de case ţărăneşti, aşa aş descrie chiliile de aici. Detaliu interesant este toaca mănăstirii, făcuta din fier cu picturi religioase pe ea.

 

Aici şi-au găsit liniştea mulţi călugări şi pustnici, iar pictorul Nicolae Grigorescu a învăţat o mare parte din tinereţe în acest sălaş de cult.
Mănăstirea Agapia Veche este una din cele mai vechi aşezări călugăreşti din Moldova.
Ne-a impresionat acest loc unde frumosul îmbracă o haină specială cu miros de flori – punem capacul acum şi la esenţa Agapia Veche.

 





















 

Ne urcăm în maşină, lăsăm frumosul de Agapia Veche să se aşeze şi ne întoarcem urmând indicatoarele pentru Schitul Sihla.

 

Drumul, fiind într-o stare bună, ne conduce prin pădure, aşa că ne bucurăm de răcoare.

 

După 8 km ajungem la un fel de parcare unde lăsăm maşina şi urmând îndemnurile unui alt vizitator intrăm în pădure multumiţi fiind că avem şansa de a face o plimbare spre un obiectiv neprogramat. S-a dovedit a fi o plimbare spectaculoasă, deoarece am întâlnit stânci pe care le-am escaladat destul de sprinteni. Am urcat pe o scara de lemn la izvorul Sfintei Cuvioase Teodora unde Matei, ajuns cu mult înaintea noastră, ţopăia spunând “aici e o chestie” – găsise izvorul, de fapt o gaură săpată în stâncă care se umplea cu apă de ploaie. Am urmat poteca sărind precum caprele din stâncă în stâncă, altminteri curios acest conglomerat de stânci în plină pădure. Tati a observat asemănarea cu schiturile rupestre din zona Buzău şi chiar stânci cu aspect de trovanţi sau stânci ce par că stau să cadă. Ajunşi la peşteră ne trec fiorii la gândul că aici, în această chilie pustnicească s-a nevoit Sfânta Teodora aproape 30 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu.

 









 

Plecăm însoţiţi de sentimente stranii şi, ţinând poteca printre stânci şi copaci, ajungem la Biserica “Dintr-un Brad”. Biserica păstrată în forma originală a fost construită conform tradiţiei dintr-un singur brad în anul 1763.

 

Intrăm să ne rugăm, aprindem lumânări şi cumpărăm mir. 🙂

 







 

Începem acum să coborâm pe o potecă străjuită cu un gard de lemn spre Schitul Sihla – schitul de călugări fiind una din renumitele sihăstrii ale Moldovei, dând câţiva dintre cei mai aleşi sihaştri.

 

Biserica este micuţă, din lemn, în stilul clasic al bisericilor moldoveneşti, împărţită în altar, naos şi pridvor, cu o singură turlă. După 1990 schitul Sihla a fost îmbogăţit cu o clădire cu etaj pentru chilii şi spaţii utile călugărilor.

 

Mai zăbovim o bucată de vreme în curtea schitului, mai facem câteva fotografii şi uşor, uşor ne îndreptăm spre poartă, ieşim trecând uşa fără a deranja liniştea schitului.

 










 

Mănăstirea Sihăstria, cu o “vârstă” de 300 ani pare că e aici dintotdeauna.
Impresionante ziduri de apărare ne întâmpină, apoi aleile interioare, clădirile, verdele organizat frumos în grădiniţe. Pe o alee pietruită ne oprim să bem o gură de apă dătătoare de viaţă.

 

Biserica, albă şi elegantă, se află într-un mic parc plin de flori şi arbuşti. Nu este pictată la exterior, are doar la intrare, de-o parte şi de alta a intrării, două picturi. Ne-am închinat mai întâi icoanei lui Isus şi apoi icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul. Mânuţa lui Filip găsea acum mult mai repede locul de atingere şi parcă cuvintele veneau de la sine.

 

Timpul pe care l-am avut a fost scurt, de aceea ne-am bucurat că am reuşit să intrăm în această mănăstire renumită.

 























 

Mănăstirea Secu are aspect de cetate medievală datorită zidurilor de piatră construite în jurul bisericii. Acest detaliu arătându-ne că aici se adăposteau oamenii pentru a se apăra de atacurile năvălitorilor. Cu toate aceste primejdii aproape permanente mănăstirea rezistă de aproape 500 de ani.

 

O poartă înaltă de lemn se deschide în faţa noastră, intrăm, şi însoţiţi de un miros plăcut de trandafiri ce delimitează aleea, salutaţi de brazii argintii, ne îndreptăm spre biserică. Trecem pe sub turnul clopotniţă şi ajungem la biserică. Albă, fără picturi exterioare, destul de mică. La interior se remarcă culoarea albastră, folosită ca fond şi galbenul folosit la decorarea icoanelor şi altarului.

 

Mănăstirea te îmbie la rugăciune şi pioşenie – stări sufleteşti care ne-ar face nişte români mai buni.

 












 

Şi pentru că pe lista noastră de obiective pentru această zi mai este unul nebifat – Cetatea Neamţ, pornim la drum. Este locul în care, conform legendei, doamna Oltea, mama domnitorului Ştefan cel Mare, îl trimite pe acesta înapoi la razboi.

 

Aceasta ar fi fost construită în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391). De altfel, prima atestare documentară datează din anul 1395.

 

Ştefan cel Mare a fost desigur cel care a întărit capacitatea de apărare prin supraînălţarea zidurilor, construirea a patru bastioane şi a unui zid ce împreună au format o curte exterioară, săparea unui şanţ mai adânc şi mai larg şi construirea podului de acces în formă de arc. De-a lungul istoriei cetatea a avut un parcurs zbuciumat, a trecut prin mai multe distrugeri şi refaceri successive, domnitorul Vasile Lupu transformând-o chiar în mănăstire. Atunci când ea şi-a pierdut importanţa militară a fost lăsată în paragină.

 

Urcăm podul lui Ştefan entuziasmaţi şi fascinaţi – curios, doar suntem mai obişnuiţi cu înălţimile decât răzeşii! Te cuprind fiorii dacă îţi imaginezi câte lupte s-au dus şi câţi viteji au murit, câte crime s-au comis, câte intrigi s-au încurcat. Ce bine că zidurile nu vorbesc.

 

În interior totul este inscripţionat astfel că şti ce anume vezi. Camerele sunt aranjate şi decorate conform timpului.

 

Mie mi-au plăcut foarte mult camera de aprovizionare, pentru că avea butoaie, erau atârnate mirodenii puse la uscat şi brânză în tifon şi bucătăria cu vase de mărimi şi forme diferite, monetăria, camera domniţelor, camera secretă, camera cu numărul 10 unde se află Paraclisul Sfântului Nicolae – unde ne-am odihnit putin în jilţurile cu stema Moldovei.

 



























 

După o lungă plimbare prin curtea exterioară unde copiii s-au bucurat de ziduri şi resturi de pietre, am făcut cale întoarsă şi am păşit încă o dată pe podul suspendat sprijinit în 11 piloni, modificare efectuata în timpul lui Ştefan cel Mare, care ar fi trebuit să pună probleme inamicilor, dar care acum este o atracţie turistică.

 

Pentru a înţelege istoria ţării noastre, pentru a afla de domnitorii noştri iscusiţi, trebuie să vizităm asemenea locuri şi numai aşa vom reuşi să redevenim nişte români mândri de trecutul nostru şi numai aşa vom deveni mai responsabili pentru viitor.

 


























 

Ne urcăm în maşină, îmbogăţiţi de peisaje de legendă, de linişte sufletească dată de închinatul la câteva mănăstiri, mulţumiţi de faptul că am realizat tot ce ne-am propus pentru această zi şi ne îndreptăm spre pensiunea cu numărul 2.

 






 

Am dormit la Casa Diana din localitatea Mănăstirea Humorului.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *