Prin alte părţi

Vacanţă în Bucovina – ziua 3

Când: 20 – 25 Iunie 2015
Unde: Bucovina
Cine: toată familia

 

Ziua 3 (Luni, 22 Iunie): mănăstirea Humor – zoo Şoimaru din Ilişeşti – salina Cacica – mănăstirea Voroneţ – muzeul oului din Vama

 

Luăm drumul Humorului pentru a căuta cea de-a doua pensiune din Bucovina – Casa Diana.
Ne-a luat ceva timp, fapt pentru care am pus răbdarea copiilor noştri la încercare. Nici nu am intrat bine pe poartă că Filip a început “aveţi net aici”, gazda nu prea înţelegea dar răspundea oricum, precum surdul care nu aude dar le potriveşte, “bine aţi venit”, “aveţi net aici” continuă Filip pe acelaşi ton, hotărât să nu se oprească până nu va primi răspunsul dorit.
Coboară din maşină şi continuă “aveţi net aici” şi un zâmbet larg apare pe faţa gazdei de astă dată, semn că a înţeles, “da cum, avem, avem”. Şi au avut.

 

Dimineaţa, conform obiceiului din zilele precedente, ne trezim devreme, ne pregătim bagajele. Maşină. Şi în timp ce băieţii îşi luau micul dejun tati îşi face de treabă pe lângă soţul gazdei care îşi cam începea treaba. Şi pentru că treaba lui din acea zi era cositul a început prin a-şi ascuţi coasa. Atât de fascinat a fost tati că a uitat să apese pe butonul de înregistrare. A realizat abia după ce omul a cam povestit cum şi de ce se face.
Frumos entuziasm tati. 🙂
Copiii îşi fac siesta de după micul dejun în leagăn, semn că se simt foarte bine şi sunt pregătiţi pentru o nouă zi.

 




 

Plecăm în plimbare spre mănăstirea Humor, care se află la trei case distanţă de cazarea noastră. Pe măsură ce ne apropiem de mănăstire, slujba care nu se terminase se făcea simţită tot mai bine. Mergem o bucată de drum pe lângă gardul mănăstirii, gard de lemn cu acoperiş şi deja remarcăm că nu se vede nimeni.
Adevărat, odată intraţi în curte, pe o poartă de lemn ce susţine şi clopotniţa, constatăm că activitatea măicuţelor încă nu începuse deoarece slujba nu se terminase. De aceea mai întâi am făcut o plimbare în jurul bisericii.

 

În anii 1400, pe aceste meleaguri, Alexandru cel Bun ridică un lăcaş de rugăciune. Acesta este prădat şi distrus de tătari, azi au mai rămas câteva ruine nu departe de mănăstirea cea nouă ridicată de logofătul Toader Bubuiog în 1530 la îndemnul lui Petru Rareş. În 1641 Vasile Lupu construieşte un turn de apărare care se poate vedea şi azi, şi în care ne-am cocoţat şi noi la îndemnurile lui Filip.

 

Biserica mănăstirii Humor prezintă câteva elemente deosebite, elemente care au dus la înscrierea ei în lista patrimoniului mondial UNESCO. Este o construcţie mică, cu ferestre în stil gotic, simplă dar armonioasă, este construită în formă de cruce şi nu are turlă, doar un acoperiş. Pridvorul ei se deschide cu arcade, element cu totul nou pentru acea epocă. Atât în pictura exterioară cât şi în cea interioară, executată de Toma zugravul, om înzestrat cu har divin, se remarcă culoarea roşie. Am aflat ulterior că roşu cărămiziu ar fi culoarea specifică mănăstirii. Picturile de pe peretele de nord sunt aproape în totalitate deteriorate, cam 200 de ani a stat fără acoperiş, în schimb cele de pe peretele sudic sunt frumos conservate. Nu poţi să nu zăboveşti ceva mai mult aici contemplând şi meditând.

 

La un moment dat vedem un şir lung de măicuţe ce ies din biserică, îndreptându-se fiecare în parte la treburile lor. În calea noastră se abate o tânără măicuţă ce oferă copiilor pâinică şi doi biscuiţi populari, bunătăţi primite desigur la slujbă.

 

Aşa micuţă, acestă mănăstire îţi dă o stare deosebită, de linişte, de pace, de intimitate cu divinitatea, de împăcare, o stare mai puternică decât atracţia monumentului istoric în sine. Nouă ne-a plăcut foarte, foarte mult la mănăstirea Humor, de aceea esenţa acesteia ne va însoţi timp îndelungat, ne va face să visăm la ea mereu.

 

















 

Şi, pentru că Humor mi-a plăcut aşa de mult, la plecare am luat o părticică din el cu mine. O ie frumuşică.

 



 

Plecăm acum cu veselie mare la drum, spre grădina zoologică Şoimaru din Ilişeşti. Un zoo privat pe care copiii erau nerăbdători să-l vadă.

 

Adevărat, aici, atât Matei cât şi Filip s-au simţit minunat, aşa că voi trece cu vederea condiţiile igienice, amplasarea cuştilor şi altele. Eu sunt destul de fricoasă din fire, recunosc, aici însă frica a fost umbra mea. Cuştile asamblate rustic, fragile în faţa celor doi lei, dar mai ales în faţa celor doi tigri destul de agitaţi, reptilele ţinute într-un spaţiu … insalubru … mă şi vedeam cu anaconda printre picioare, ori mai bine eu printre colacii ei. Ne-am distrat în schimb tare mult cu o maimuţică foarte vioaie, agitată sau doar flămândă, nu ştiu. Ştiu doar că alerga ca năroada cu o mandarină în mână desfăcând-o sau lovind-o de o creangă aflată în cuşca ei pe post de decor şi nu numai. Aici s-a manifestat dragostea lui Matei pentru animale, care fie vorba între noi este doar un interes, atâta vreme ce îi este teamă să pună mâna şi pe o pisică. Mă rog, a făcut acest gest abia acum de când cu frate-său Filip, căruia nu-i este frică. Spuneam că dragostea lui a răbufnit prin a-şi dori cu ardoare să-i cumpărăm un porcuşor de Guineea. Toată ziua a revenit iar şi iar la acest subiect stăruind în dorinţa lui. Dar nici noi nu am fost mai prejos, am ţinut piept cu curaj asediului.

 


















 

Salina Cacica, obiectivul cu numărul trei pentru ziua cu numărul trei.
Am poposit aici curioşi de a vedea în sfârşit o salină, curioasă de a vedea dacă lui Matei îi va fi mai bine, adică dacă va mai “grohăi”. Un soi de alergie a spus doctorul orelist, nu am prea crezut. Deci curiozitate maximă. Da, curiozitate pentru noi, Matei şi-a amintit subit că el a vizitat salina cu un an în urmă când a fost în cantonament cu echipa de polo, pe atunci făcea sport de performanţă.

 

După achiziţionarea biletelor reuşim să citim în fugă un mic istoric afişat lângă vitrină.
Cacica se numără printre cele mai vechi exploatări de sare recristalizată de saramură din Europa. Numele salinei provine de la polonezul “cacica”, care înseamnă “raţă”, pentru că în regiune, înainte de apariţia salinei erau multe mlaştini cu stufăriş populate de raţe sălbatice. În 1790, odată cu descoperirea zăcămintelor de sare începe construcţia minei. În acea vreme Bucovina fiind sub administraţie austriacă, au fost aduşi numeroşi muncitori şi mineri polonezi, slovaci, unguri sau ucraineni.
Temperatura este constantă în interior, de 14 grade Celsius.
Această mină prezintă două particularităţi, prima, este un unicat datorită galeriilor săpate manual. Acestea sunt armate cu lemn, şi astăzi, după mai bine de 200 de ani, sunt încă în stare bună. A doua ar fi că la exploatarea şi la scoaterea sării la suprafaţă nu se foloseau utilaje şi nici vagoneţi, singura cale de acces fiind treptele de lemn.

 

Am coborât, am tot coborât şi încet, încet eram cuprinsă de o senzaţie ciudată. Parcă am fi coborât într-un abis. Aproape 200 de trepte coborâte şi ne aflăm acum în faţa unui coridor îngust, lung şi semiîntunecos. Ce mai, parcă eram într-un film de groază. Înaintăm totuşi, cuminţei, pentru că de acum avem ghid. 🙂

 

Prima încăpere se află la 29 m adâncime şi este capela romano-catolică Sfânta Varvara în care se rugau minerii polonezi.
Următoarea încăpere se află la 38 m adâncime, este capela ortodoxă a minei unde admirăm basoreliefuri în pereţii de sare.
Aici este prezentă o cruce din sare, descoperită în 1971, având o vechime de circa 150 de ani şi care, conform legendei, a fost creată după viziunea unui miner. Aceasta era purtată de echipele de mineri la deschiderile de noi foraje.
Coborâm, în continuare cu spaima coridoarelor înguste şi întunecoase după noi, reuşim totuşi să ne obişnuim cât de cât cu temperatura când ne trezim într-o încăpere cu lac. Un lac artificial unde se pot vedea cristalele de sare formate în decursul a mii de ani. Cândva aici se făceau plimbări cu pluta ce acum este scufundată, aşa cum însuşi Carol I a făcut în 1902. De remarcat mulţimea de bănuţi ce tapetează fundul lacului.

 

După lac, în aproximativ 20 de metri ne trezim aşezaţi în balcoanele unei săli de bal, de dans. Impresionantă sală, odată prin acustică, lucru remarcat şi exploatat de copii imediat şi apoi dimensiunile, faptul că este cioplită manual. Am zăbovit aici minute bune, minute de veselie maximă din partea copiilor, mărturie stă filmul înregistrat de tati. Bravo tati.
De remarcat candelabrele decorate cu ghirlande din cristale de sare.
Urmăm coridorul, acum mai însufleţiţi dar şi uşor încălziţi de zbenguiala din sala de bal, şi ajungem într-o sală destinată sportului. Aici o droaie de copii alergau o minge care scăpa ori de câte ori putea zburând pe deasupra capetelor noastre. Acest lucru ne-a făcut să trecem repede pe acolo.
Urmează o încăpere destinată probabil celor veniţi la tratament deoarece se găsesc aici balansoare din lemn, măsuţe şi chiar o căsuţa din bârne de lemn. Am descoperit un mic tunel, am efectuat şi aici o zbenguială mică şi am fost chiar şi tren folosind şinele înguste din încăpere.
Eiii … cineva ţine în mod special să mă sperie … ce bine că am aparatul foto cu mine … am dovada … uite aici … oooooo, dar sunt băieţii mei. Zmeii mei.

 

Încet, încet, facem cale întoarsă admirând încă o dată, aşa pe final, munca generaţiilor de mineri care au cioplit, săpat şi extras sare de aici, construind aceste impresionante galerii ce iată, au 200 de ani şi care cu puţin ajutor şi renovare ar mai dura încă pe-atât.
Nouă ne-a plăcut ce am văzut la Cacica, chiar dacă mirosul de gaz, frigul şi galeriile întunecate ne-au dat fiori.
Am rămas cu încă o amintire în albumul de familie. Mulţumim, Cacica.

 















 

Acum luăm drumul Voroneţului.
Drum pavat de o parte şi de alta cu case bătrâneşti decorate cu simboluri curioase, gingaşe, care cu siguranţă că odată aveau şi o însemnătate. Nu numai că ne-au atras atenţia de când am păşit pe meleagurile sfinte ale Bucovinei, dar acum, în cea de a treia zi, le iubim şi le căutăm când pe stânga, când pe dreapta. Bucuria noastră este mare pentru că sunt încă multe şi de acum ştim că sunt “puncte” veritabile în “ia” Bucovinei.

 




 

Am ajuns la Voroneţ la mijlocul zilei, ne parcăm maşina şi o luăm agale pe aleea cu suveniruri spre mănăstire. Emoţiile cresc pentru unii dintre noi pe măsură ce ne apropiem. Ne întâmpină gardul înalt de 3 metri, parcă dinadins ca să nu putem trage cu ochiul, s-o vedem aşa dintr-o dată.
Intrăm aşa ca mai la toate mănăstirile văzute până acum printr-un turn cu clopotniţă. Poarta de lemn frumos sculptată a mănăstirii era închisă, mă gândeam oare ce am să văd acum, ştiam desigur imaginea ei dar parcă aş fi dorit să fie surpriză. Am intrat, şi acolo în centrul curţii stătea ea aşa cum probabil a dorit-o Ştefan.
Mă uitam la ea şi credeam că văd o ilustrată. Nu, era chiar Voroneţul.
Maiestuoasă, construită în 1488 de către Ştefan cel Mare la îndemnul lui Daniil Sihastrul, parcă ştia că vom veni şi acum ne aştepta. “Hei tu, parcă trebuia să vii mai de demult” pare că mă dojenea ea acum.
Acesta ar fi sentimentul care a pus stăpânire pe mine. Mă simt uşor vinovată, crispată.

 

Construită pare-se într-un moment de graţie divină, deoarece în aproape patru luni a fost gata. Uluitor până şi pentru zilele noastre.
Înconjurăm biserica, parcă într-un ritual de iertare. Elemente bizantine şi gotice puse laolaltă de măiestria unor zugravi moldoveni nu puteau duce decât la un nou stil, aparte, original – stilul moldovenesc.
Pictura exterioară a fost realizată de către călugări-zugravi, urmăriţi personal de către teologul Grigorie Roşca. Aceasta reprezentând o altă particularitate a Voroneţului.

 

Pe peretele de vest a fost pictată “Judecata de Apoi”, emană dramatism, reflectă bogăţia imaginaţiei, totul fiind ponderat de albastrul de Voroneţ. Pentru noi a fost o mare surpriză să regăsim în cel de al cincilea etaj simbolurile zodiacale, sau aşa credem noi că ar fi. Nu am îndrăznit să întrebăm dar aş fi curioasă să aflu o explicaţie a unui specialist. Peretele de sud vine împărţit în trei fragmente, în primul este reprezentată genealogia familiei lui Isus, în cel de al treilea – care se regăseşte lângă intrare – sunt chipurile ctitorilor mănăstirii, Sfântul Daniil Sihastrul şi Mitropolitul Grigorie Roşca. Aceste două fragmente sunt despărţite de coloane ce au chipurile unor filosofi antici.
Pe absida ce închide altarul, în exterior desigur, vedem rânduri-rânduri de heruvimi, serafimi, profeţi, apostoli, ierarhi sau călugări, al căror chip pe alocuri s-a şters. În timp ce pe peretele de nord, atât cât a mai rămas din el, ar fi reprezentaţi Adam, Eva şi facerea lumii.
Uitându-te la toate aceste picturi, mintea îţi este bombardată de întrebări. Ce fel de culori au folosit, ce planuri meşterite cu măiestrie, pline de detalii, imagini ce te trag în ele cu o forţă nebănuită. Poate că sună fals dar puterea simplităţii, a rugăciunilor înălţate de către călugării-zugravi nu puteau să ducă decât la un singur rezultat: Voroneţ.
O frumuseţe divină cu un nume atât de simplu.

 

În interiorul bisericii atenţia ne este atrasă de jilţuri şi strane, chiar un jilţ domnesc sculptat în lemn, mormântul mitropolitului Grigorie Roşca şi mormântul lui Daniil Sihastrul unde este veşnic aprinsă o candelă, tabloul votiv în care este prezent Ştefan cel Mare, Maria Voichiţa, o fiică şi Bogdan.
Desigur că înaintăm uşor spre icoane pentru a ne închina şi a mulţumi Domnului Nostru Isus Cristos, pentru a ne ruga Lui sa rămână cu noi şi în inimile noastre pururea. Să-şi coboare harul lui divin asupra copiilor noştri, să vegheze asupra lor spre a le uşura întregirea sufletească. Să ne păstreze iubirea lângă noi, aşa ca acum, să ne ţină uniţi mulţi, mulţi ani.

 

Şi desigur Filip a continuat să se închine cu degeţelele bucheţel şi a îngânat după mine “ÎN NUMELE TATĂLUI, AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH, AMIN! DOAMNE AJUTĂ!”.
Filip cred că a simţit că nu doream să plecăm, aşa că uşor, uşor se îndreaptă către poartă urmat îndeaproape de Matei care avea ţintă sigură sticluţele cu mir. Şi nu am greşit … Numărul lor a crescut cu încă două. 🙂

 


























 

Ieşim din mănăstire inspirând încă o dată aerul de Voroneţ, mulţumită că de acum voi avea un borcan cu totul şi cu totul albastru de Voroneţ, şi că atunci când voi dori un răgaz de gândire, de rugăciune, un răgaz cu Hristos, esenţa din borcan îmi va fi aproape.
Scoatem harta, la maşină fiind, pentru a identifica drumul spre următorul obiectiv – muzeul ouălor încondeiate din Vama.

 








 

Ajunşi în cele din urmă la casa muzeu ne întâmpină plin de veselie căţelul gazdei … Apoi doamna Letiţia Orşivschi, proprietara casei dar şi a ouălor expuse în două camere, în vitrine numerotate, catalogate frumos după culoare, ţări şi tehnici de execuţie. Foarte interesant, aici am aflat că şi în multe alte ţări se vopsesc/pictează ouă. Îţi este imposibil să alegi, sunt toate foarte frumoase şi migălos executate. Matei a fost foarte încântat, Filip a savurat doar vitrinele cu ouă contemporane, în special pe cele pictate în chip de angry birds, moşi crăciuni sau brazi. Apoi a efectuat curse după curse, ieşind chiar şi în curte la căţel. Drept pentru care am cam scurtat vizita.
Merită să vezi măcar o dată o asemenea expoziţie.

 
























 

Am terminat obiectivele din această zi. Suntem mulţumiţi şi încântaţi de tot ce am văzut … Dar hai să mergem la masă.
Poftă mare!

 

În drum spre localitatea Moldoviţa.

 



 

Bonus – câteva filmuleţe – la pensiune şi la salină.

 




 

Am dormit la pensiunea Ştefan Viorica din Moldoviţa.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *