Prin alte părţi

Vacanţă în Bucovina – ziua 4

Când: 20 – 25 Iunie 2015
Unde: Bucovina
Cine: toată familia

 

Ziua 4 (Marţi, 23 Iunie): mănăstirea Moldoviţa – mănăstirea Suceviţa – monumentul drumarilor din pasul Ciumârna – mocăniţa Huţulca

 

– Bună dimineaţa, gata de plecare …
Nu, nu am primit nici-un răspuns, ba pardon, tati a îngânat ceva … de neînţeles … judecând după ton e mai bine să nu întreb nimic.
Ce să spun, de trei zile tot pe drum, cred că au început să-şi dorească cu toţii să mai treacă şi pe acasă, nu acolo unde lăsăm tabletele, aşa cum spune Filip (adică la pensiune), ci acasă la noi, în patul … Stop, că vreau şi eu acasă acum.
Şi plecăm. Ziua patru o începem la Moldoviţa.

 

Întotdeauna mi s-a părut a fi un nume de alint pentru preafrumoasa Moldova. Poate asta au şi dorit ctitorii ei.
Mănăstirea a fost întemeiată de Petru Rareş în 1532 lângă ruinele lăcaşului lui Alexandru cel Bun atestat din 1402-1410. Acesta zidise biserică trainică tot pe aşezări vechi de prin sec XIII-lea din perioada domnitorilor Muşatini. Din păcate biserica zidită de Alexandru se prăbuşeşte datorită unei alunecări de teren şi astfel apare Moldoviţa lui Petru Rareş, cea care există şi azi.
Linişte şi pace, ca la mai toate mănăstirile. Ajunşi de dimineaţă intrăm cu sfială … unii cu energie la maxim.

 

Parcurgem în linişte aleile pietruite dar cu ochii ţintă spre a identifica temele pictate pe frescele bisericii. Recunoaştem scena “Asediul Constantinopolului”, apoi o pictură evidenţiind o rugă de mulţumire şi laudă către Maica Domnului, o altă frescă indicând arborele genealogic al lui Isus – Aborele lui Iesei, picturi reprezentând filozofi antici, şi nelipsita Judecată de Apoi. Toate aceste teme sunt redate la mai toate bisericile din Bucovina. Mergând pe şablonul de la Voroneţ, culoarea care predomină în pictura de aici este galbenul, deci “galbenul de Moldoviţa”.

 

Intrarea în biserică impresionează, astfel gândurile tale duc direct spre splendorile pe care ţi le va arăta interiorul.
Aici vedem picturi în nuanţe de albastru, roşu, verde, catapeteasma sculptată în lemn aurit cu icoane în medalioane. Deosebită este uşa de intrare în altar, dantelată în lemn aurit. Ce păcat că nu se pot face fotografii.

 

Ajungem la icoane şi ne închinăm frumos, de acum cu mai multă siguranţă. La ieşire intrăm în vorbă cu o măicuţă. Discuţia ne-a absorbit cu totul pe mine şi pe Matei. Filip având alte dorinţe pleacă de lângă noi, dispare pe după biserică şi se face nevăzut. Noi gândim că sigur se va întâlni cu tati, în curte. Mulţumim frumos măicuţei pentru lămuriri şi plecăm spre a ne reuni cu ai noştri.
Pe tati îl depistăm numaidecât, dar Filip nu se vedea. Rapid fiecare din noi cercetează câte un colţ de curte, Filip nicăieri. La poartă o măicuţă ne spune că l-a văzut ieşind.
Ieşim repede, cu sufletul la gură, şi cu toţii începem a urla: Fiiiiiiliiiiiiiip!
Fericitul era la 100 de metri în stânga porţii, în compania unei doamne căreia îi ceruse apă rece. Recuperăm copilul, explicându-i mai întâi cât de tare ne-am speriat, apoi gândindu-ne că inimile noastre au mai şubrezit un pic.

 

Când cordul nostru şi-a reluat ritmul normal şi direcţia spre următorul obiectiv este aleasă, ne luăm rămas bun de la Moldoviţa, adăugând de astă dată o esenţă cu iz … pierdut.

 



























 

Obiectivul următor: Suceviţa.

 

Drumul şerpuieşte printre obcinele bucovinene, frumos împădurite, deşi pe alocuri au avut loc defrişări destul de însemnate având la bază desigur obţinerea cât mai rapidă a banului. Păcat!
Dezamăgirea de la început a fost în parte ştearsă de frumuseţea ulterioară a drumului.

 

Şoseaua este bună, când am mers noi era un trafic aerisit şi chiar am întâlnit vreo două echipe ce mai cârpeau pe ici colo asfaltul, altminteri drumul străbate muntele, alternând trecerile prin văi cu părţi în care atacă cu vitejie piscurile din zonă, şerpuind pe serpentine demne de valea Prahovei. Frumuseţea zonei ne-a surprins plăcut, dealurile cu pajişti presărate mai peste tot cu văcuţe şi oi la păscut, cu căpiţe aranjate aproape simetric, pâlcuri de pădure. Absolut frumoasă zona. Mă gândeam atunci că poate de aceea tot reveneau turcii şi tătarii prin Bucovina. Nu puteau rezista frumuseţii locurilor.

 





 

Dar iată-ne ajunşi la Suceviţa – alt nume de alint, inocent.

 

Mănăstirea Suceviţa a fost ridicată pe cheltuiala familiei de boieri Movilă. Prima ctitorie, mai modestă, a fost înălţată în preajma anului 1581. La scurt timp fraţii Movilă încep o construcţie de amploare, începând în 1582-1584 cu prima clădire – biserica. Când Ieremia Movilă urca pe tron, in 1595, adaugă lăcaşului două pridvoraşe situate la intrare, zidurile şi turnurile de incintă, care dau mănăstirii un aer medieval, o casă domnească, ale cărei ruine se mai văd şi azi, câteva chilii pentru călugări. Tot în acestă perioadă este pictată biserica, atât la interior cât şi la exterior. Realizată tot în frescă, executată de doi pictori moldoveni, Ioan Zugravul şi fratele său Sofronie.
Legenda mănăstirii Suceviţa spune că pe aceste locuri unde se găseau o biserică de lemn şi o schivnicie, o femeie, pentru iertarea unor păcate, a cărat cu carul său timp de 30 de ani piatra necesară construcţiei actuale.

 

Ne apropiem de intrare, păşind pe aleea ce duce către poarta masivă de lemn, şi mă simt ca făcând parte dintr-un alai regesc. Zidurile de fortăreaţă groase, ferme, te îndeamnă la o comparaţie cu castelele sau palatele medievale din vest. Scăpăm de acestă senzaţie odată ce păşim în interior. La intrare aproape că mă ciocnesc de un bărbat asiatic care pe fila albă a unui carneţel creionase mănăstirea, ocupându-se acum de detalii.
Un fior rece îmi trece pe şira spinării, oare ce sentimente încearcă acest om? Cât de mândri ar trebui să fim, cât de mult ar trebui să facem pentru a păstra cu orice preţ aceste comori.

 

Înaintăm şi începem o plimbare în jurul bisericii, rămânem din nou impresionaţi de faţada nordică unde pictura este conservată cel mai bine faţă de bisericile mănăstireşti cu pictură exterioară din Bucovina, unde frescele de pe laturile nordice sunt puternic deteriorate. Aici este redată scena judecăţii după moarte, lupta dintre bine si rău, se observă o mulţime de îngeraşi frumos aliniaţi spre deosebire de haosul din locul unde este reprezentat iadul.
Arborele lui Iesei – adică arborele genealogic al lui Isus îl regăsim pe faţada sudică, iar la baza lui sunt reprezentaţi filozofii antici, cred, recunoscuţi după pergamentele pe care le ţin în mâini. Pictura exterioară continuă cu scene biblice, multe fiind reprezentări ale sfinţilor.

 

Intrăm cu sfială în biserică, cine ştie de ce, suntem copleşiţi şi aici de ce vedem. Începând cu picturile de pe pereţi, mormintele celor doi fraţi, Ieremia şi Simion Movilă, ale căror lespezi funerare din marmură de Ruşchiţa sunt, în tradiţia începută de Ştefan cel Mare, valoroase obiecte de artă medievală românească, terminând cu iconostasul mănăstirii sculptat în lemn de tisă.

 

Ajunşi la icoane executăm parcă teleghidaţi toţi trei semnul crucii şi cu aceeaşi sfială ieşim din biserică.
Mai poposim câteva minute în curte parcă pentru a ne lăsa sufletele să se umple de sfinţenia locului, că doar cine ştie când vom mai reveni în aceste locuri paşnice şi curate.

 

Cuprinşi de tăcere ne urcăm în maşină, copiii se cuibăresc repede pentru a prinde un pui mic de somn, neştiind că urmează o surpriză mare şi … fluierătoare.

 































 

La întoarcere ne oprim în pasul Ciumârna, de unde în primul rând am admirat peisajul, apoi monumentul la care tati ne-a imortalizat pe toţi trei şi am luat prânzul: am împărţit patru mici la trei guri, deci câte un mic şi … o treime pentru fiecare, mâncaţi cu ceva frică, neştiind ce provenienţă are carnea. Copiii au luat desigur câte o ciocolată de casă şi gata că trebuie să ajungem în … gară.

 





 

Da, la amiază aveam programată o plimbare cu mocăniţa. Abia aşteptam să ne plimbăm şi noi aşa cum am văzut de nenumărate ori la televizor. Matei era încântat, Filip, la cei 4 ani ai săi, neştiind cu ce se mănâncă mocăniţa asta tot spunea că “da, vreau cu mocăniţa”, tati era entuziasmat, mami şi ea tot pe-acolo cu emoţiile.

 

Aşa că plini de elan şi energie, unul în spatele celuilalt şi imitând mersul trenului, locomotive fiind când Matei când Filip, luăm drumul mocăniţei, urmând chiar şinele ei, spre halta de unde se face îmbarcarea. Avem parte de o amiază călduroasă cu vânt. Cam prea caldă pentru mezinul nostru. Plătim şi ne ocupăm locurile într-un vagon descoperit, aşa că avem privelişte totală. Filip dă semne de oboseală. Mecanicii sunt pregătiţi, ora 14:00 a venit, trenul nostru s-a pornit, un şuierat prelung şi apăsat a scăpat, Filip rău s-a speriat … nu şi oboseala. Plimbarea noastră pe şinele mocăniţei în plin soare i-a dat gata pe băieţi, care erau acum cuprinşi de o toropeală soră cu somnul. Singurii copii entuziasmaţi erau acum … mami şi tati. 🙂 Filip a fost primul care după 30-40 de minute a adormit, iar Matei a încercat să salveze aparenţele deschizând ochii mari la îndemnurile părinţilor lui deveniţi copii încă de la urcarea în vagon.

 

Mocăniţa are un ritm constant şi ne duce prin sate, pe un fost traseu forestier. Ne lăsăm copleşiţi de frumuseţea locurilor, pitorescul şi firescul sunt aici normalitate. Văcuţe ce pasc când de o parte a şinei, când de cealaltă, cu priviri blânde, ochesc dintr-o parte mocăniţa vădit stânjenite de aceasta, desigur că se găseşte câte una mai plină de caracter care nu se lasă impresionată de feţele nostre de orăşeni dichisit îmbrăcaţi, ne toarnă fix în faţă un mare şi interminabil pipi. Bucovinenii erau cu mic cu mare la cosit, aranjat căpiţe, la întors fânul de pe gard – metodă de a usca fanul pe care nu am mai văzut-o până aici.

 

Dealurile frumos împădurite, podeţe fel de fel ce trec peste câte un firicel de apă, fermele în vârf de deal, căsuţele din mijlocul păşunilor ce aşteaptă să fie umplute cu fân pentru la iarnă, cerul, aerul, oamenii, totul îmi aduce în gând versurile poemului născut din folclorul popular moldovenesc … “Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale” …

 

După circa o oră ajungem la căpat de linie unde asistăm la schimbarea locomotivei, moment în care profităm şi ne pozăm cu toţii cu blânda mocăniţă. Efectuăm câte un pipi care pe unde poate. Copiii sunt învioraţi şi urcăm în vagoane spre a face cale întoarsă. Suntem luaţi prin surprindere de un mic fluturaş care a poposit pe balustrada vagonului şi care luptă teribil contra curentului minute bune. Ce tenacitate în nişte aripi gingaş de fragile.

 

Parcurgem drumul de întors cu mai mult entuziasm din partea copiilor care au reuşit să învingă toropeala şi au început să se poarte ca nişte … copii.
La apropierea de haltă l-am dat pe tati jos pentru a face un film ca în clasicele western-uri. Noi fiind capul de afiş, actorii.

 

Mă bucur că am reuşit să le oferim o plimbare cu mocăniţa copiilor noştri, sper să le rămână acolo undeva în suflet măcar o frântură din călătorie, din vacanţă.

 
























 

Întorşi la pensiune decidem să ne relaxăm în foişorul pensiunii, copiii tastând de zor tabletele şi cinstindu-se cu câte un pahar de suc acompaniat de pufuleţi, iar noi, revăzând fotografiile făcute până atunci, ciocnind şi noi ca omu’ mulţumit câte un pahar de bere rece. Filip a fost cel care nu a rezistat prea mult la masă aşa că a pornit într-o călătorie prin casă şi pe după casă. Călătoria lui am făcut-o şi eu, doar că eu căutându-l pe el care nu ştiu cum m-a fentat şi a ajuns înapoi la foişor când eu încă îl mai căutam ba prin casă, ba prin curte, ba pe stradă. Copil curajos, mama îngrijorată.

 

Familia la care am locuit 3 zile avea ceva animăluţe. În fiecare seară văcuţa Floricica, fix la ora 19:00 se întorcea liniştită de la păşune, croindu-şi singură drumul către casă, mugea la poartă pentru a i se deschide, intra, şi, pentru că dulce-i iarba verde de acasă, mai păştea preţ de încă câteva minute bune până se lăsa dusă la grajd. Neobosită vacă, rumega încontinuu de dimineaţă până seara.
În acea seara Filip şi tati au însoţit-o în grajd unde au făcut cunoştinţă cu purcelul Gheorghiţă, cu iepurele Trandafir şi cu un viţel de la altă vacă care avea 4 săptămâni şi nu fusese încă botezat cu vreun nume.
Viţelul a fost cel mai curios să-l cunoască pe Filip, l-a mirosit şi l-a pipăit cu botul, urmând ca mai apoi, când au devenit prieteni, să-l lingă de-a dreptul. Ce s-a mai bucurat Filip.

 







 

Bonus – câteva filmuleţe – Mocăniţa Huţulca.

 









 

Cam aşa am încheiat cea de a patra zi în Bucovina.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *