Prin alte părţi

Vacanţă în Bucovina – ziua 6

Când: 20 – 25 Iunie 2015
Unde: Bucovina
Cine: toată familia

 

Ziua 6 (Joi, 25 Iunie): atelierul de ceramică din Marginea – mănăstirea Bogdana – mănăstirea Arbore – biserica “Duminica tuturor sfinţilor” din Părhăuţi – biserica “Înălţarea sfintei cruci” din Pătrăuţi – mănăstirea Dragomirna – cetatea de scaun din Suceava – Bucureşti

 

Ziua a şasea a început cu revenirea promisă la atelierul din Marginea unde Matei a realizat un castronel. Foarte frumos. Din păcate Filip nu a vrut sub nici o formă să-şi murdărească mâinile.
Eu am cam bătut pasul pe loc, da. Tare aş mai fi încercat să modelez lutul cel negru, să simt cum creşte şi se formează în mâinile mele.

 




 

Am plecat de aici cu destinaţia mănăstirea Arbore, în drum am oprit la Aşezământul de copii Sf. Ierarh Leontie unde am vizitat biserica din spatele acestuia. O biserică foarte frumoasă. Am făcut câteva fotografii chiar şi în interior.

 



























 

Am ales un drum aparte spre satul Arbore, drum ce ne-a umplut sufletele deopotrivă cu blândeţea peisajelor dar şi cu frumuseţea caselor şi a porţilor, semeţe şi îngrijite cu mult drag de bucovineni. Încă o dată ne-au convins că sunt foarte harnici şi iubitori de tradiţii.

 





 

Mănăstirea Arbore – înscrisă şi ea în Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO în anul 1993, a fost construită în 1502 de hatmanul Luca Arbore.
Acesta fiind portarul Cetăţii Sucevei timp de 40 de ani, a ridicat mănăstirea ca parte a ansamblului Curţii Boiereşti construită pentru familia sa în satul Arbore. Biserica are hramul “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” – hram parcă predestinat, deoarece şi el a fost decapitat de către voievodul Ştefăniţă Vodă în anul 1523.

 

Mănăstirea este construită din cărămidă şi piatră extrase de la carierele din zonă. Este o biserică simplă şi prietenoasă, pereţii sunt drepţi cu suprafeţe mari netede. O primă particularitate care dă o notă aparte acestei biserici este spaţiul semideschis de pe latura vestică unde se presupune că ar fi fost instalat un clopot, ulterior însă ar fi fost folosit pentru masa pomenilor. O a doua însuşire deosebită a bisericii Arbore este dată de pictura realizată de către un pictor laic. Acest aspect se remarcă imediat: picturile sunt pline de culoare, siluetele sfinţilor sunt zvelte, cu gesturi şi veşminte necanonice. În interior vedem mormântul Hatmanului Arbore, ucis de Ştefăniţă Vodă în 1523, al cărui chivot este considerat a fi cel mai reprezentativ însemn funerar în stil gotic din Bucovina.

 

În momentul vizitei noastre biserica se afla în plin proces de restaurare aşa că am zabovit mai mult timp în curte.
Aici băieţii au alergat în voie bucurându-se din plin de linişte, de pomii fructiferi, de iarbă, de aerul proaspăt de ţară.

 





















 

Următorul obiectiv, Biserica “Tuturor Sfinţilor” din Părhăuţi. Drumul până la această biserică este flancat de case vechi decorate cu motive ancestrale care cine mai ştie ce semnificaţie ar putea avea.

 






 

Găsim relativ repede biserica deoarece este situată pe un deal micuţ ce îi asigură o vizibilitate bună. Pare stingheră dar robustă, pietrele zidurilor te duc cu gândul la o fortăreaţă. Parcăm maşina, salutăm meşterii aflaţi în poarta bisericii, reparau ceva, nu ştiu ce, şi înaintăm în curte unde un vânticel proaspăt cu miros amplu de floare de tei ne poartă deja înapoi în istorie.

 

Biserica din Părhăuţi este ctitoria logofătului Gavriil Trotuşan din anul 1522 şi poartă hramul “Duminica Tuturor Sfinţilor”.
Remarcăm un pridvor pictat pe interior, ce se deschide cu două arcade decorate şi ele cu picturi. Particularitatea acestei biserici este însă etajul de deasupra pridvorului unde sunt instalate trei clopote vechi. Accesul se face urcând o scara în melc pe care am urcat-o plini de curaj dând la o parte pânzele de păianjeni. Ne aflăm pentru prima dată într-o clopotniţă, straniu şi ciudat de riscant deoarece scândurile pe post de podea erau foarte vechi, fragile, trosneau sub greutatea noastră. Mă gândeam ce momente înălţătoare au trăit enoriaşii atunci când aceste clopote începeau să bată, ei fiind foarte aproape, în biserică. Frumoase clipe, desigur.

 

Aventura continuă şi la coborâre. Matei şi Filip sunt încântaţi de scară, deja o cunosc, aşa că zburdă amândoi pe ea.
Prin bunăvoinţa meşterilor putem intra să vedem şi interiorul bisericii. De cum intrăm ne întâmpină întunericul. Nu pentru că biserica nu ar avea ferestre, are patru, ci pentru faptul că are pereţii înnegriţi de fum de lumânare. Aici s-au ţinut slujbe 480 de ani şi acum iată rezultatul. Dacă pe afară pare o fortăreaţă, ei bine, pe interior biserica scufundată în întuneric plânge. O parte din pictură a fost restaurată şi arată foarte bine. Meşterii ne spun că cei care au executat renovarea au luat banii, au realizat această bucată, după care au dispărut. Păcat.

 

Biserica din Părhăuţi aşteaptă cu răbdare să-i vina rândul la renovare. Un suflet mare se va găsi cu siguranţă să pună umărul şi să readucă biserica la viaţă.

 























 

Învăluiţi de aerul de floare de tei, mulţumim frumos de ospitalitate meşterilor şi ne reluăm drumul bucovinean cu case şi istorie la fiecare poartă.

 




 

Poposim mai departe la “Biserica Sfânta Cruce” din Pătrăuţi.
Foarte cald pentru o zi de sfârşit de iunie. Soarele scaldă curtea şi biserica deopotrivă. Intrăm în curte, iarba înaltă îmbie la alergat. Nu pentru multă vreme. Încet, de departe, se vede un preot ce porneşte spre noi. Ne salutăm, facem cunoştinţă, şi cu un grai domol, blând, dar ferm, începe a ne spune câte ceva despre biserica al cărui preot este. În timp ce Filip, care primeşte cheia spre a deschide uşa bisericii tot caută să potrivească cheia cu gaura cheii, preotul începe.

 

Mai întâi de toate ţine să ne precizeze că Ştefan cel Mare a construit biserici doar în ultimii 17 ani de domnie. Deci legenda conform căreia ar fi construit după fiecare bătălie câştigată este falsă.
Suntem surprinşi de afirmaţia preotului.

 

Biserica din Pătrăuţi fiind construită în 1487, este cea mai veche biserică păstrată în forma ei originală dintre cele ctitorite de Ştefan cel Mare. Această biserică a făcut parte din ansamblul singurei mănăstiri de maici ctitorită de Ştefan cel Mare, fiind destinată îngrijirii răniţilor din luptele purtate în preajma Cetăţii de Scaun a Sucevei.
Arhitectura bisericii este frumos proporţionată, nefiind o biserică mare. Pictura exterioară s-a realizat doar pe partea dinspre apus, reprezentând scena Judecăţii de Apoi. Scenă pe care deja o cunoşteam de la Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa.
Insistă părintele pe scena balanţei de judecată care este totuşi mai înclinată către îngeri dând parcă nădejde celor aflaţi în biserică că au o şansă de a o apuca pe drumul cel bun.

 

Suntem poftiţi în interior unde un aer umed şi cu iz de vechi ne prinde de mână arătându-ne o pictură incredibil de bine păstrată. Viu colorată, proaspăt colorată. La intrarea în naos, pe dreapta, se află pictat tabloul votiv. Aici, surpriză, revăd chipul lui Ştefan de la Voroneţ. Întreb, care este cu adevărat chipul lui?
Se pare că adevăratul chip al lui Ştefan se găseşte în trei locuri: Tetraevangheliarul de la Humor, tabloul votiv din mănăstirea Voroneţ, tabloul votiv din mănăstirea Pătrăuţi. Da, acesta este adevăratul chip, cu faţa rotundă, privirea blândă, dar cu o mână puternică gândindu-ne la sabia sa impunătoare.

 

O altă frescă importantă din biserică este “Cavalcada Sfintei Cruci”, din pronaos. Aici este prezentată o armată de sfinţi aflată în Rai, conduşi de Arhanghelul Mihail şi Împăratul Constantin, într-o horă în jurul Crucii, armata cerească este chemată în ajutorul armatei moldovene. Aceasta scenă nu a mai fost reprezentată în nici o altă biserică.

 

La ieşirea din biserică am revenit în 2015, copiii alergau în curtea cea veche iar preotul nostru se aşează uşor pe pragul vechiului turn clopotniţă, din faldurile robei sale scoate cartea de rugăciuni şi se cufundă liniştit în recitirea acestora.
Noi părăsim agale curtea închizând sticluţa cu parfum nostalgic de Pătrăuţi. Lăsăm în urmă biserica scăldată în soare şi preotul cel tânăr să o vegheze cum o şti mai bine.

 

Întorcând maşina, văd un autocar mare ce tocmai opreşte în poartă. Răgazul de linişte s-a terminat. O zi bună, părinte!
În maşină am citit cartea poştală primită de la părinte. Pe lângă ajutorul cerut pentru biserica lui Ştefan cel Mare care are nevoie de un alt gard, acoperiş nou, pardoseală, mobilier, era amintit şi faptul că din 2300 locuitori doar 300 sunt ortodocşi, restul fiind etnici rromi neoprotestanţi. Aceştia din urmă având 6 case de rugăciune în comună.
http://biserica.patrauti.ro/viata-parohiei/bastion-ortodox.html

 













 

Străbatem iarăşi blândele coline ale Bucovinei, ne bucurăm iarăşi ochii şi sufletele de frumuseţea culmilor ce lasă să se întrevadă păşunile verzi unde păşteau în linişte turme de oi sau câteva văcuţe, de căpiţele de fân abia cosit ce împrospătează aerul cu parfumul lor şi toate acestea ne pregătesc pentru a întâlni-o, pe ea, pe Dragomirna.

 


 

Mănăstirea Dragomirna a apărut dintre toate aceste splendori, semeaţă, cu turla ei înaltă parcă vrând să agaţe cerul cu ea. Ajunşi în dreptul ei rămânem surprinşi deoarece această mănăstire este altceva. După ce am văzut cele mai reprezentative mănăstiri din Bucovina, să vezi Dragomirna este un şoc. Categoric un şoc frumos.
Păşim pe aleea lungă şi pietruită ce duce către intrare fără a ne lua ochii de la ea.
Suntem în România?
O, Doamne, DA.
Dragomirna, mănăstirea fortăreaţă, cea din urmă surpriză. Superbă, ciudată, elegantă.

 

Intrăm pe o poartă rotundă de lemn deasupra căreia este pictată “Pogorârea Sfântului Duh”, hramul mănăstirii, păşim în curte şi ne oprim pentru a privi de jur împrejur. Vedem zidurile de apărare cu cinci turnuri, chiliile, biserica şi măicuţele ce mişunau fiecare conform ascultării pe care o aveau de făcut. Ieşim din blocaj şi urmând indicaţiile măicuţei de la intrare urcăm pe zidul de apărare/veghe. Spectaculos. Parcă eram mândri oşteni cărora le-a venit rândul la vegheat.
Am privit în zare, prin fantele şi hublourile săpate în zidurile groase.
Nu, nu se vedea nici un duşman, totul era cuprins de linişte şi pace. Doar într-un loc înspre spatele zidurilor era ceva mişcare. Acolo trudeau nişte măicuţe la culesul florilor de tei. Am coborât pe o altă scară în melc spre deliciul copiilor.

 

Ne-am apropiat apoi de biserică, care te uimeşte de cum o vezi, mai întâi prin raportul dintre înălţime, 42 m, şi îngustime, 9,5 m. Pare a fi o mică rugăciune, sfioasă rugăciune, dar care ţâşneşte ca o săgeată, extrem de vioaie, atât cât să ajungă până la cer.
Ctitorii acestui lăcaş, mitropolitul Anastasie Crimca, domnitorul Miron Bârnovschi, boierii Luca şi Simeon Stroici au dorit pesemne ceva deosebit. Au reuşit. Biserica este construită din piatră brută, doar pilonii sunt ridicaţi din blocuri de piatră cioplită şi şlefuită. Pereţii sunt împărţiţi în două spre mijlocul înălţimii lor de un brâu de piatră format din trei tori răsuciţi.
Semnificaţiile date de către mitropolitul Crimca pentru acest element decorativ sunt: cele trei virtuţi creştineşti, Credinţă, Nădejde şi Dragoste, Sfânta Treime şi un îndemn lăsat urmaşilor spre a păstra unite cele trei principate prin însăşi credinţa ortodoxă.

 

Însă elementul de frumuseţe aparte la Dragomirna este turla, lucrată cu multă iubire şi măiestrie. Aceasta este împodobită cu numeroase elemente florale şi geometrice dăltuite în piatră. O broderie în piatră, abundă de elemente decorative, remarcabilă şi prin înălţimea sa, înfiptă parcă ca o săgeată ce caută doar cerul, turla este emblema Dragomirnei.

 

Interiorul bisericii este la rândul său impresionant. O reţea de nervuri care încadrează bolţile, picturile deosebite, mobilierul, candelabrele, dă un aer solemn bisericii. Ne umplem sufletele respirând aerul pur şi curat, conştienţi fiind că aici suntem cel mai aproape de Dumnezeu, şi că prin smerenie, bunătate şi iubire faţă de aproapele nostru putem spune: sunt OM. Doamne ajută!

 

Înainte de a ieşi, în pridvor, cumpărăm o găletuşă cu miere cristalizată (acasă am gustat din ea şi pot spune că nu am mâncat niciodată o miere mai bună, rupi bucata din ea şi o mănânci ca pe o bomboană, şi ce bomboană sănătoasă şi binecuvântată totodată de mâinile pure şi curate ale măicuţelor, cu un intens miros de albine).

 

Am mai zăbovit prin curte, copiilor le-a plăcut tare mult aleea din jurul bisericii, alee pietruită parcă în joacă de cel ce a construit-o, am asistat şi la bătutul toacăi, apoi am plecat.
Ne-am simţit frumos de bine la Dragomirna.

 
































 

Am revenit în parcarea încăpătoare a mănăstirii şi aici, ad-hoc, am făcut o adunare în care am hotărât cu toţii, hm, aproape, Filip încă ţopăia în jurul maşinii, că după ce vedem şi cetatea de Scaun a Sucevei să mergem … ACASĂ.
Am luat deci drumul Sucevei şi am poposit destul de obosiţi în poarta cetăţii.

 

Cetatea de Scaun a Sucevei. Se ajunge la ea trecând printr-o zonă împădurită, foarte frumoasă, mă gândeam ce bine de suceveni, au unde ieşi la plimbare. Se pare că şi pe locul cetăţii ar fi fost pădure, dar a fost defrişată prin incendiere în vederea ridicării construcţiei. Prima atestare documentară este din 10 februarie 1388 şi este făcută de Petru I. În acelaşi an el mută capitala din oraşul Siret în oraşul Suceava. Petru Muşat a construit-o pentru a-i servi drept reşedinţă. Alexandru cel Bun a dezvoltat sistemul de apărare. Însă Ştefan cel Mare a efectuat cele mai ample modificări la structura cetăţii, necesare apărării în faţa deselor atacuri turceşti, tătare, poloneze sau ungureşti. El a mărit-o, a înălţat turnuri de veghe, ziduri noi de apărare. Din această cetate s-a condus Moldova timp de peste două sute de ani. În 1675 cetatea este distrusă de turci, apoi a fost transformată de orăşeni în carieră de piatră. Primele lucrări de restaurare au început în 1895. Ulterior, începând cu 1951 au avut loc ample campanii arheologice, ce au dus la descoperirea a două tezaure. Acestea cuprindeau aplice de aur, podoabe de aur şi perle, verigi din aur.

 

De cum străbaţi podul spre intrare te simţi de parcă ai trece printr-un portal în trecut. Odată intrat, plăcuţele indicatoare te ajută să mergi mai departe cu imaginaţia şi să vezi cum era viaţa în cetate. Camerele domneşti, capela, pivniţa, baia cu aburi, închisoarea, monetăria, locul de plimbare al domniţelor. Au fost frumos renovate uşile, ferestrele, arcadele din curtea interioară, au fost deasemeni înălţate zidurile. Restaurarea finală arată că într-adevăr cetatea a fost o fortăreaţă pe cinste, iar dacă luăm în calcul şi rezistenţa în faţa numeroaselor atacuri turceşti atunci îşi merită un loc fruntaş printre cetăţile ţării noastre.

 

Am petrecut momente frumoase la cetate, am coborât şi urcat toate treptele, am explorat pivniţele, unde telefoanele ne-au ajutat să vedem încăperile în totalitate, am tras cu săgeţile din spatele zidurilor imaginându-ne că suntem oşteni, am admirat valea Sucevei, am inspirat din nou aerul proaspăt al cetăţii lui Ştefan cel Mare.
– La revedere, cetate, mulţi vizitatori civilizaţi îţi dorim, acum noi ne întoarcem acasă.

 




























 

Tot în Suceava am mâncat o pizza.

 




 

Bonus – un filmuleţ – Matei face un castron.

 

 

După o călătorie lungă, Suceava – Bucureşti, făcută pe timp de noapte şi doar cu un far, după două porţii de ploaie de nu se vedea nimic la 10 metri, am ajuns acasă, am făcut repede duş şi după cinci zile repede în patul nostru.

 

Ce bine este acasă.
Nu reuşeam să închid ochii, gânduri nenumărate îmi treceau prin cap şi prin faţa ochilor. Revedeam totul. Inspiram la fiecare oprire pentru a vedea cum s-au păstrat aromele mele. Sunt toate. Agapia, Secu, Sihla, Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore, Putna, Părhăuţi, Pătrăuţi, Dragomirna.

 

Ma gândeam că fiecare în parte am mai pus o piatră la credinţa vie.
Matei şi Filip s-au lăsat cuprinşi de evlavie până la urmă. Isus fie cu ei!

 

Dumnezeu nu cere omului ceea ce nu poate face, îi cere roade, precum smochinului. Dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşenie, blândeţe, înfrânarea poftelor, astea sunt roadele dorite. Dacă sufletele noastre au vibrat, atunci eu şi tati suntem pe drumul cel bun.
Cât de bogaţi ar trebui să ne simţim având asemenea frumuseţi clădite cu cea mai mare sinceritate, curăţenie sufletească, folosind bani dăruiţi cu drag, nu furaţi.

 

Tu, călătorule, ajuns aici uită fuga ta zilnică prin ungherele nebănuite şi întunecate ale vieţii, şi o dată ce ochii tăi rămân uimiţi de aceste frumuseţi perfecte, inima ta nu se poate să nu vibreze la atâta măreţie şi linişte dumnezeiască.
Cu siguranţă, ajuns aici în ţara lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, tu, călătorule, vei găsi locul potrivit, retras, unde vei avea o întâlnire cu tine. Vei primi putere spre a fi sincer cu tine, spre a te certa, spre a te împăca cu tine. Te vei ierta. Te vei împăca cu Dumnezeu. Îi vei mulţumi Lui. Vei pleca apoi, mai împăcat cu lumea înconjurătoare, cu tine, vei încerca să fii mai bun, mai iubitor şi mai iertător. Şi cu siguranţă, din ce în ce mai mult vei încerca să auzi vocea lui Dumnezeu din inima ta.

 

Ce spun simţurile mele … că suntem pelegrini prin ţara Lui.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *