Pe munte

Valea lui Stan 2017

Când: 22 Iulie 2017
Unde: Valea lui Stan din munţii Făgăraş
Cine: eu şi Matei

 

Ne-am reîntors şi anul acesta pe Valea lui Stan, curioşi să vedem cum arată traseul complet reamenajat. În plus, voiam să ştiu cum o să se comporte genunchiul meu, aşa că am ales acest traseu datorită diferenţei de nivel mici pe care o are.

 

Traseu: Valea lui Stan (punct roşu)

 

 

Pe la 9 parcăm maşina la troiţă, ne echipăm – de data asta am grijă să leg beţele de rucsac, 🙂 lăsăm o sticlă de apă în maşină (mare greşeală!) şi intrăm în traseu. Căldura e mare chiar de dimineaţă, dar suntem entuziaşti şi o ignorăm. Ne distrăm privind aburul care se ridică de pe baraj şi descoperim că apa are o culoare neobişnuită, maronie. Aveam să aflăm ceva mai târziu de ce.

 

Aburi care se ridică pe stăvilarul de la intrarea în traseu
De la început se vede că apa e cam murdară
Echipa
Matei
Reflexie
Lumini şi umbre
Fan Star Wars
Baraj natural
O primă cascadă

 

Începutul e uşor, traversăm de câteva ori apa, urcăm câteva scări mici, facem multe poze – deşi azi intenţionez să fac mai multe filme decât poze, vorbim vrute şi nevrute şi începem să simţim cum se lasă căldura pe vale. Nu-i bai, avem suficientă apă la noi, iar la nevoie presupun că ne-am putea băga picioarele – la propriu – în apa râului.

 

Traversăm apa
Concentrat
Apa se scurge pe sub un buştean căzut de-a latul văii
Cu genunchii la gură
Nu te mai grăbi aşa!
Apa e mică şi murdară
Miraj
Pastel (1)
Pastel (2)

 

Cu fiecare pas pe care îl facem valea devine din ce în ce mai sălbatică. Într-una din băltoacele formate pe marginea râului ne delectăm cu dansul nebun al muştelor pe apă, inedit pentru noi. Şi inexplicabil. Când mergem pe firul văii ne răcorim băgând mâinile în apa rece. Scurta porţiune de pădure care urmează o parcurgem cu limbile scoase – ne e cald! În sfârşit, am ajuns la partea faină a traseului, de acum înainte începem să ne cocoţăm pe scările, scoabele şi cablurile de pe stânci!

 

Eu, transpirat
Coborâm cu atenţie
Sprijin de nădejde
O scurtă porţiune de pădure
O căscăduţă
Autoportret
Amfibian
Ş-acum pe unde o luăm?
Stăvilar natural
Ocolire
Parc Aventura
E cald!
Una din multele cascade aflate pe traseu

 

De la scara cea mare şi până la ieşirea din canion nu am mai făcut poze. Am făcut în schimb multe filme. În care o să tot auziţi că-l grăbesc pe Matei. Nu pentru că ar fi fost târziu, nu pentru că mi-era foame sau pentru că venea ploaia, ci pentru că în spatele nostru se auzeau o mulţime de glasuri vesele. Iar pe căldura aia n-aveam niciun chef de stat la cozi interminabile.

 

Primul a cedat aparatul foto – “not enough space left on card” – trebuia să schimb acasă cardul de 4Gb cu cel de 8Gb. Am continuat să filmez cu telefonul meu. Care mi-a afişat acelaşi mesaj după vreo jumătate de oră, când eram în zona (odinioară) inundată a canionului. Am luat telefonul lui Matei, care nu avea nici el prea mult spaţiu disponibil şi am mai făcut câteva poze.

 

Matei a făcut un filmuleţ interesant cu apa de culoarea ruginei – ignoraţi coloana sonoră. Şi câteva poze. Nu am reuşit să ne dăm seama de ce apa e atât de murdară. De aici şi până la barajul din aval mai avem foarte puţin de mers. Urcăm pe baraj şi vedem că nici aici apa nu e mult mai curată, dar cel puţin nu e roşie.

 

Verde ...
Maro ...
Şi iar verde ...
Retro
Sălbatic
Sus, apa e roşie (1)
Sus, apa e roşie (2)
Sus, apa e roşie (3)
Sus, apa e roşie (4)
Şi apa barajului e la fel de murdară
Pe baraj

 

Admirăm ultima cascadă de pe traseu, apa e aproape limpede aici. Traversăm de vreo două ori râul ajutându-ne de beţe şi începem urcuşul spre poiana Călugăriţa. La un moment dat, salutându-ne cu alţi drumeţi poposiţi pe marginea potecii, aud o întrebare: “N-am fost noi împreună într-o tură prin Bucegi anul trecut?”. Ridic nasul din pământ şi dau cu ochii de Andrei, membru al comunităţii carpaţi.org, cu care anul trecut am urcat Bucşoiu Mic.

 

Facem cunoştinţă cu membrii familiei lui, schimbăm câteva vorbe, Matei ne face vreo două poze faine şi o luăm din loc spre poiana Călugăriţa. În poiană ne permitem luxul unei pauze mai lungi. Mâncăm, ne hidratăm, eu fumez o ţigară, Matei are timp şi de un joc. După vreo jumătate de oră de relaxare o luăm din loc spre maşină. Eu, cu gândul la genunchiul meu cel păcătos, am scos beţele de pe rucsac şi m-am folosit de ele mai mult ca niciodată.

 

Lung şi plictisitor e drumul forestier până la barajul Vidraru. Mai mult, de pe marginea lacului răsună din fiecare maşină Guţă sau Salam. Facem o mică pauză la baraj, după care o luăm la trap pe asfalt până la maşină, unde încheiem tura în ceva mai puţin de 5 ore. Bineînţeles că nu mai aveam pic de apă în rucsac, dar lăsasem în maşină o sticlă plină ochi. Din care nu am reuşit să bem nicio picătură, apa din ea era aproape de punctul de fierbere. 🙂

 

Pe malul râului
Ultima cascadă de pe vale
Cu Andrei am fost anul trecut într-o tură prin Bucegi
Greu la deal
Eu, gâfâind ...
În poiana Călugăriţa (1)
În poiana Călugăriţa (2)
Eu şi dragonul
Pe forestier
Cascada care se varsă în lacul Vidraru
Lacul Vidraru
În ritm de manele ...
Barajul Vidraru (1)
Barajul Vidraru (2)
Statuia lui Prometeu

 

Bonus – câteva filmuleţe.

 












 

Mi-a plăcut mult tura asta, din mai multe motive: genunchiul n-a dat niciun semn de oboseală, Matei s-a mişcat bine şi am făcut tura în timpul afişat pe marcaj (4h30′) + pauza din poiană, ne-am întâlnit pe traseu cu oameni de munte pe care-i cunoşteam. Valea lui Stan e unul din locurile noastre preferate (ne simţim ca într-un gigantic Parc Aventura) şi cred că o să revenim pe-aici cât de curând.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *